Podul lui Traian

Colo surele ruine

Către Dunăre privesc

Cum tot vine apa, vine -

Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute,

Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură

Încrețit-abia de vânt;

Apa lângă mal murmură.

Trec și vremile-nainte,

Trec și-aducerile-aminte

Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,

Și-alte-asemeni nu se nasc -

Ah, dar iată luptătorii

Scutul lor cum îl aruncă,

Sapă, cum le-a dat poruncă

Meșterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă

Peste munții de granit,

Lespezi peste bârne-ncheagă

Viaduct pe bolți enorme

Și-uriașele lui forme

Parc-ajung până-n zenit.

Și din câte-avea ținuturi

Roma-n stăpânirea sa,

Iuți oșteni ascunși sub scuturi

Vin ca apa revărsată,

Cum potopul tău odată,

Iahve, peste lumi vărsa.

Podul își îndoaie fierul

Sub atâți legionari,

Tubele-nspăimântă cerul!

Istre,-acum te bați în spume!

Mulți văzuși tu tari în lume,

Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva

Leului roman de-acum?

Care fulger stăvili-va

Goana răzbunării sale?

Ai voinici tu, Decebale,

Să oprești furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate

Ies din codri-ntunecați?

De pe câte râuri toate

Vin la moarte ca la nuntă

Cu topoare-n mâini, și-nfruntă,

Șapte rânduri de-mpărați?...

Ah! visez. Eu la ruine

Și la Dunăre privesc,

Cum tot vine apa, vine.

Ele stau ruine mute

Martori vremilor trecute,

Numai inimii-i vorbesc.