Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei sale.

Lună, Soare și Luceferi

El le poartă-n a lui herb,

Împrejuru-i are dame

Și curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de vești,

Filomele-i țin orchestrul

Și izvoare spun povești.

Peste flori, ce cresc în umbră,

Lângă ape pe potici,

Vezi bejănii de albine,

Armii grele de furnici...

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei și-a pus,

Decât orișice păpușă

Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Și prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept...

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înțelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curții mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,

Bouri nalți cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte -

Și pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iară gazda noastră zice,

Dându-și ramurile-n laturi:

- O, priviți-i cum visează

Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei își sunt așa de dragi!