Povestea teiului

- Blanca, știi că din iubire

Făr' de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcându-te-n veșmântu-i,

Lepădând viața lumii,

Vei spăși greșala mumii

Și de-o crimă tu mă mântui.

- Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel,

Tinerețea luminată;

Danțul, muzica, pădurea,

Pe acestea le-ndrăgii,

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea!

- Știu mai bine ce-ți priește,

Cum am spus, așa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregătește!

Mâna Ea la ochi și-o ține,

Toate mințile-și adună,

Să ia lumea-n cap, nebună,

Parc-atâta-i mai rămâne.

Calu-i alb, un bun tovarăș,

Înșeuat așteapt-afară,

Ea picioru-l pune-n scară

Și la codru pleacă iarăși.

Sara vine din ariniști,

Cu miroase o îmbată,

Cerul stelele-și arată,

Solii dulci ai lungii liniști.

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi și sfânt,

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioșare

Tot mai tare și mai tare,

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri -

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ține strajă. -

Ca din farmec Ea tresare,

Și privind uimită-n lături,

Vede-un tânăr chiar alături,

Pe-un cal negru e călare...

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i?

Flori de tei el are-n păru-i

Și la șold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,

Trece mâna pe la tâmple,

Iară inima-i se umple

De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape

Și cerșea copilărește;

Al ei suflet se răpește

De închide-a ei pleoape.

Cu o mână îl respinge,

Dar se simte prinsă-n brațe,

De-o durere, de-o dulceață

Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga... și nu se-ndură,

Capu-i cade pe-a lui umăr,

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ș-o întreabă,

Iar ea fața și-o ascunde,

Și așa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,

Nu au grija nimănuia,

Și de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăștiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe... mai departe...

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ține strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunând din valuri.