Prahova

Din pământ, din locuința

Mamei tale, ieși zâmbind,

Prahova! Și stai mirată

Și te tremură dorința

Să vezi lumea cu lumină!

Inima de plâns ți-e plină;

Ochii tăi spre soare cată

Și-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

În pământ cât e de rece

Și-n pământ nu vezi nimic -

Nu te mai întoarce-acasă!

Eu pe drum te voi petrece

Cu povești și cu povețe,

Voi cânta a ta frumsețe!

Lasă lumea ta, o lasă,

Tu frumoasă, eu voinic!

Vino-ncet pe-aici, iubită!

Adă mâna, să nu cazi

Peste pietrele din cale!

Tu tresari de fericită

Și-mbătată de viață;

Soarele-ți răsare-n față -

Haid-acum fugind la vale

Printre șoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul

Cu flori roșii pe-unde treci!

Îți întâmpină sosirea

Munții ce despart Ardealul,

Codrii vechi și plini de noapte,

Luncile cu mii de șoapte.

Râzi cu hohot la privirea

Neguroșilor Buceci?

Uite-acum cât ești de mare,

Uite ce frumoasă ești!

Tu, sălbatico-ntre fete,

Iată sate-acum în zare,

Prahova, să fii cuminte!

Ține cumpăt la cuvinte,

Stăi și pune-ți flori în plete,

Mai frumos să te gătești.

Potrivește-ți părul bine;

Strânge mijlocelul tău,

Pieptul plin ca să-ți răsară!

S-or uita flăcăi la tine,

Și copile tinerele:

Să vorbești frumos cu ele,

Să nu-ți scoată vorbă-n țară

Că tu ești crescută rău!

Iată satul! E Azuga.

Tu auzi acum întâi

Dulce vuiet de vioară -

Haid,-iubito, haidí cu fuga,

Să jucăm și noi chindia!

Cum te-aprinde veselia

Și cum joci tu de ușoară,

Și-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul

Să vezi lumea! Și tu fugi

Și te pierzi visând cu gândul.

Veselă-ți mlădii trupșorul

Și la brâu pui flori de viță,

Flori de crâng pui în cosiță

Și pe-alesul tău visându-l

Treci prin văi, cu blânde rugi.

Dar auzi! E plin pământul

De răsunete! Pe loc

Un balaur cât un munte

Vine-nfiorat ca vântul

Cu o sută de picioare -

Cu mugiri șuierătoare,

Și-i c-un ochi de foc în frunte

Și pe nări el varsă foc!

Prahova năvalnic sare,

Neștiind aceasta ce-i.

Pletele-i rămân răzlețe,

Ochii plini de spaimă-i are

Și cu pieptul gol s-aruncă

Peste liniștita luncă -

Părul ei sunt valuri crețe,

Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,

Galbenă ce te-ai făcut!

A fost tren, n-a fost balaur!

Plângi acum și, rușinată,

Pieptul plin, vădita taină,

Ți-l ascunzi sub larga haină

Și dai părului de aur

Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiți curând! Și iară

Salți pe netedele lunci,

Și cu râsuri repetate,

Veselă din cale-afară,

Iai câmpiile de-a latul,

Și când vezi deoparte satul

Bați în palme și pe spate

Capul gingaș ți-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,

Ea cu hohote adânci

Fuge, parcă-i urmărită;

Strânge pieptul să nu-i salte

Și pe după stânci dispare -

Și târziu, departe-n zare,

Leneșă și obosită,

Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,

Spumegând la cotituri,

Te azvârli vuind la vale -

Dar așa ești mai frumoasă!

Ochii negri ți-i întuneci;

Și sălbatică aluneci;

De-al tău vuiet gem în cale

Luniștitele păduri.

Stai! Tu simți un tremur rece!

Caraimanul, până-n nori,

Stă pândind în cap să-ți cadă

Pe sub el dacă vei trece!

Uite, parcă-l mișcă vântul!

Să ne-ajute Domnul sfântul!

Uite-acum, să nu ne vadă -

Am scăpat! dar ce fiori!

Dar de ce-ți astâmperi pasul?

Prahova, de ce te miri?

De ce vezi, îți moare mintea

Și-ți întinerește glasul -

Iată, vilele răzlețe

Cu ciudate turnulețe!

Tu te-nchini pe dinaintea

Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;

Brazi trăsniți pe dânsul cad.

Și sub codru, visătoare,

Trece-n gânduri o regină

Palidă - e Carmen Sylva!

Al ei nume pomeni-l-va

Codru-n veci, c-a fost sub soare

Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahovița-n vale,

Ca și tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată. Câmpina pe colnic,

Și Doftana-ți iese-n cale -

Și noi tot călătorim.

Și-acum trenul când mai vine

Nu te temi! Cu el în pas

Fugi alături, salți nebună,

Râzi de el, și el de tine!

El ușor și tu ușoară -

Dar el zboară, zboară, zboară,

Și prin văi departe sună

Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ți bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-oprești mirată

Și pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă,

Simți că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ți face;

Tu roșești râzând mereu,

Și râzând te-neacă plânsul.

Prahova, te las în pace!

Nu mai ceri a mea-nsoțire,

Te-am adus până la mire:

Mână-n mână tu cu dânsul

Să plecați cu Dumnezeu!