Singurătatea

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,

Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit

Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,

Și-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată

Că simt cum plânge-n mine ceva nedeslușit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte

Neînțelese doruri, în vreme ce-ațipind

Ființa mea de astăzi, în locu-i răsar alte

Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,

Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreață se-mpletește

La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,

Nostalgică gândirea în voie-mi pribegește

Și nesfârșit de tristă, se pierde, se topește

Într-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătușe, ce încă mă mai leagă,

De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,

Înseninată mintea-mi începe să-nțeleagă,

Cu-amar dezgust, a vieții zădărnicie-ntreagă

Și, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeț se-avântă

Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,

În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă

Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă

Decât singurătatea, dar singur, totuși, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână

Privind cum apa doarme pe netedul nisip,

Cu tâmplele în palme și-adăst în umbră până

Când lin și molcom ziua cu noaptea se îngână

În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se ivește

O tainică-arătare... Adâncele-i priviri

Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-și ațintește

Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, șoptește.

De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândețe:

- De ce-mpotriva firii hain te răzvrătești;

Tot ce-i frumos în suflet de ce lași să înghețe

Jertfind trufiei sterpe senina tinerețe?

Ia seama că ea trece și n-o mai regăsești.

A-ți înfrâna încearcă sălbatica pornire,

Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu șovăi!

Scăparea e-n credință, nădejde și iubire,

Prin ele doar s-atinge fugara fericire,

Urmează-le deci legea și nu te vei căi...

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,

Prin ea spre-nțelepciune eu cugetu-mi ridic,

Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,

Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâiere,

Când nu mă-ncred în nimeni și nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea - umilință;

Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?

Precum în nepăsare trăiesc fără credință

Voi ști deopotrivă să mor fără căință,

Chiar clipa ce-a din urmă o voi disprețui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea

De veci și voi primi-o netulburat și mut -

Spre a putea respinge și-atunci înduioșarea

Goni-voi amintirea și voi chema uitarea

Să-mi legene sfârșitul, al liniștii-nceput.

Că margini nu cunoaște păgâna-mi semeție,

Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,

Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție,

Și sub călăuzirea-i pășesc cu bărbăție

Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deșarte și seci seninătatea

De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...

Piei dar și-n pacea nopții îmi lasă voluptatea

De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...

Târziu ușoara șoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ștearsă, ciudata arătare

Pe nesimțite piere din undele-argintii,

Când spelb și searbăd cerul iar sângeră la zare

Și, deșteptând frunzișul, a dimineții boare

Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.