Ștefan și Dunărea

"Dunăre! ce plângi tu oare?"

"Plâng o floare de sub soare

Ce din sânu-mi a răpit

Ștefan-vodă cel cumplit!"

Pe cel țărm bătut de valuri,

Sus pe zare, sus pe maluri,

Sunt trei cete de oșteni,

Turci, tătari și moldoveni.

Una-i ceata hanului,

Una-i a sultanului,

Una-i a Ștefanului!

Iar în câmpul cel turcesc

Mii de săbii zângănesc;

Iar în câmpul tătaresc

Mii de arce săgetesc;

Iar în cel moldovenesc

Doi luceferi strălucesc:

Ștefan-vodă cel frumos

Ș-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:

"Lasă-mă să fug de-aice,

O! Ștefane, scumpul meu!"

Domnul zice: "Nu! nu vreu,

Nu, pre sfântul Dumnezeu!

Că-mi ești dulce la privit

Și mai dulce la iubit,

Ca lumina soarelui

La lupta viteazului".

"De-ți sunt dragă, de-s frumoasă

Ia-mă, doamne, ori mă lasă."

"Ba! de-a fi să lupt pe dată

Chiar cu Dunărea turbată,

Nu te las nici chiar de-un pas.

Nici chiar morții nu te las."

"Apoi dar, rămâi cu bine,

Că tu n-ai parte de mine!"

Fata zice și s-aruncă

Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,

Pe copilă-o-nvăluiesc

Ș-o azvârl din val în val,

Depărtând-o de la mal.

Turcii stau încremeniți,

Moldovenii împietriți

Și tătarii înlemniți.

Stau și ulii în zburare,

Stau și caii-n alergare,

Stă și soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?

Cine-n valuri se repede?

Domnul Ștefan cel vestit,

Domnul cel nebiruit!

El s-azvârle nebunește

Și înoată voinicește.

Taie-o brazdă, taie nouă,

Taie Dunărea în două,

Și pe fată mi-o ajunge

Și la piept cu foc o strânge

Și se-ntoarce fericit

Sus, pe malul înflorit.