Suficientă mie

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,

Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,

Ca de un arc încordat, o săgeată,

Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,

Ce sens visat de demult devenit speranță uitată

Mă străbate sărind peste rând

Și făcându-și din mine dovadă

Și verigă a unui mister amânat

Ca să continue diferit însă viu,

Plătind cu dobândă același păcat

Pe care ți-l las moștenire târziu,

Ca să-l înțelegi și să-l porți mai bogat,

Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu...