Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,

Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea să spuna

Seara în jurul focului poezii -

"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu

Latrînd la stîna lor cîinii,

Plecau să se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber

Între doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei

Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci

Si un tînar care vorbea cu ei,

Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,

Cît istoria noastra,

Trecea batut de gînduri

Din cartea cirilica în cartea vietii,

Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,

ai iubirii,

Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi îndragostiti

Care stiau să le troieneasca toata floarea

Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.