Baba Cloanța

Șede baba pe călcâie

În tufărul cel uscat,

Și tot cată ne-ncetat

Când la luna cea bălaie,

Când la focul cel din sat.

Și tot toarce cloanța, toarce,

Din măsele clănțănind

Și din degete plesnind.

Fusu-i repede se-ntoarce,

Iute-n aer sfârâind.

"Fugi, Urâte! baba zice,

Peste codrul cel frunzos,

În pustiu întunecos!

Fugi, s-alerge-acum aice

Dragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mine

Să-1 iubesc eu, numai eu,

Dare-ar Domnul-Dumnezeu

Să-i se-ntoarcă tot în bine,

Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,

Dare-ar Duhul necurat

Să fie-n veci fermecat

Și de-a Iadului urgie

Vecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcă

Și să-i fie graiul prins,

Iar Satan, c-un fier aprins,

Din piept inima să-i stoarcă

Și s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-1 gonească

Cât va fi câmp de gonit

Și lumină de zărit.

Noaptea încă să-1 muncească

Sânge-Roș și Hraconit!"

Toarce baba, mai turbată!

Fusu-i zboară nevăzut,

Căci o stea lungă-a căzut,

Pe lună s-a pus o patâ

Și-n sat focul a scăzut:

"Dragă puiule, băiete,

Trage-ți mâna din cel joc

Ce se-ntoarce lângă foc,

Ș-ochii de la cele fete,

Cu ochi mari, făr' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,

Că eu noaptea ți-oi cânta,

Ca pe-o floare te-oi căta,

De deochi, de soarte rele,

Și de șerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de vară

Când, prin luncă rătăcit,

Cântai Doina de iubit,

Cu-a mea inimă amară

Sufletu-mi s-a învrăjbit!

Adă-mi fața ta voioasă

Ș-ai tăi ochi de dezmierdat,

Că mă jur în ceas curat

Să-ți torc haine de mătasă,

Haine mândre de-mpărat.

Vârcolacul se lățește

Sus, pe lună, ca un nor,

Vin' ca pasărea-ntr-un zbor

Pân' ce viața-mi se sfârșește

Ca și lâna din fuior."

Baba Cloanța geme, plânge,

Căci fuiorul s-a sfârșit,

Iar voinicul n-a venit!

Mâinile cumplit își frânge,

Crunt strigând spre răsărit:

"Sai din hău făr' de lumină

Tu, al cerului dușman!

Tu, ce-n veacuri schimbi un an

Pentr-un suflet ce suspină,

Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripă

Candela de pe mormânt,

Unde zac moaște de sfânt,

Când înconjuri într-o clipă

De trei ori acest pământ!

Vin' ca-n ceasul de urgie

Când zbori noaptea blestemând,

Ca să-mi faci tu pe-al meu gând

Că de-acum pe vecinicie

Tie sufletul îmi vând!"

Abia zice, și deodatâ

Valea, muntele vuiesc,

În nori corbii croncăiesc,

Și pe-o creangă ridicatâ

Doi ochi dușmani strălucesc!

"Eu pe mândru-ți 1-oi aduce

(Zbiară-un glas ce dă fiori),

Printre șerpi și printre flori,

La cea baltâ de mă-i duce

Și-mprejuru-i de trei ori!"

Baba Cloanța se pornește

Fără grijă de păcat,

Cu Satan încălecat,

Ce din dinți grozav scrâșnește

Și tot blestemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară

Cu sufletul după dor,

Ca o buhnă la izvor,

Și-n urmă-i se desfășoară

Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,

Ca vârtejul fioros,

Sus, pe malul lunecos,

Și-n tăcerea adâncită

Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,

Printre papură zburând,

Și urmează șuierind,

Baba Cloanță cea nebună

Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocotește

De-un lung hohot pân' în fund.

Valea, dealul îi răspund

Prin alt hohot ce-ngrozește,

Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,

Ci tot fuge ne-ncetat,

Ca un duh înspăimântat,

Căci Satana o repede

Către țelul depărtat.

Zece pasuri încă grele...

Mândrul că și-a dezmierda,

Ca pe-o floare 1-a căta,

De deochi, de soarte rele

Și de șerpi 1-a descânta.

Doi pași încă... Vai! în lunc

Țipă cocoșul trezit;

Iar Satan afurisit

Cu-a sa jertfă se aruncă

În băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,

Mult în urmă clocoti,

În mari cercuri se-nvârti,

Și de trestii, și de maluri

Mult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniștită

Dulce unda-și alina,

Și în taină legăna

Fața lunii înălbită

Ce cu ziua se-ngâna...

Când pe malu-i trece noaptea

Călătorul șuierând

Printre papuri când și când

El aude triste șoapte

Ș-un glas jalnic suspinând:

"Vin' la mine, voinicele,

Că eu noaptea ți-oi cânta,

Ca pe-o floare te-oi căta,

De deochi, de soarte rele

Și de șerpi te-oi descânta!"

1842, Mircești