Groza

Galben ca făclia de galbenă ceară

Ce-aproape-i ardea,

Pe-o scândură veche, aruncat afară,

De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;

Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,

La el se uita.

Unii făceau cruce; alții, de mirare,

Cu mâna la gură capul clătina

Și-ncet, lângă dânsul, își șopteau așa

"El să fie Groza cel vestit în țară

Și-n sânge-ncruntat!

El să fie Groza, cel ce ca o fiară,

Fără nici o grijă de negrul păcat,

A stins zile multe și lege-a călcat!"

Un moșneag atunce, cu o barbă lungă,

La Groza mergând,

Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,

Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

Mai facu o cruce și zise plângând:

"Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

Și pe-un ger cumplit

Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.

N-aveam nici de hrană, nici țol de-nvelit,

Și nici o putere!... eram prăpădit!

Nu așteptam altâ din mila cerească

Decât a muri,

Când creștinul ăsta, Domnu-1 odihnească!

Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi

Ș-aproape de mine calul își opri.

"Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,

Fă piept bărbătesc;

Na, să-ți cumperi haine, și casă, și pâine..."

Și de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,

Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc."

Și, sărutând mortul, bătrânul moșneag

Oftâ și se duse cu-al său vechi toiag.

Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:

"Dumnezeu să ierte păcatele sale!"