Balada vămilor

Să nu te sperii - mi-ai spus -

Zeul de culoarea frunzelor vechi

Apare la vama de apus,

Are

Plisc de pasăre cântătoare,

Gemete închise-n auz

Și ochiul deschis ca de mort.

E însoțit de căprioare

Și cerbi

Înaintând regește-n perechi

Cununate cu inele veștede de ierbi -

El te va duce până la vama de nord.

Acolo te-așteaptă

Zeul bătrân -

Din orbita lui dreaptă

Norii se scurg,

Din orbita lui stângă

Se face amurg,

E chircit și e spân,

Are gura nătângă,

Clocește ouă de șerpi la subțiori,

Pe umeri îi cresc pene de ciori,

La coate aripi de pește,

El croncăne rar, răgușit -

Glasul lui te-nsoțește

Până la vama de răsărit.

De unde

Trebuie să te conducă un copil

Care se-ascunde.

E zeu, dar nu vrea să recunoască,

Se face când ciocârlie,

Când broască,

Îi atârnă bărbi de păpădie,

Aripi fluturești,

Coarne de crengi,

Cocoașe de melci.

Poți să-l ghicești

Doar

După șirul amar

De cocori

Care-l urmează,

După firava rază

Încârceiată deasupra lui

De trei ori,

După tremurul frunzei de dud,

Mai pripit.

Lasă-te hăituit - mi-ai șoptit -

Până la vama de sud.

Dar nu te trezi - mi-ai strigat -

Acolo te-așteaptă stăpâna

Întregului regat.

Îți va trece peste ochi mâna,

Să nu-ți fie frică,

Să crezi -

Ea este zâna

Cu glas ascuțit de păun,

Cu miros de căpșună,

Cu fustele din foi de mătrăgună,

Cu buzele verzi,

Cu părul de apă aiuritoare

Spre mare;

Păsările îi trec prin corp,

Peștii prin plete -

Nu te trezi! -

Șopârlele-și leapădă pieile bete,

Soarele stă în palma ei orb

Și nu face zi

Numai luna de fiere

Picură de sus

Peste noi...

Dacă ai putere

Să visezi că adormi - mi-ai mai spus -

Poți să te întorci înapoi

Prin vama de-apus.