Cântecul focului

În fabula verde și calda-a naturii

tu crengi ai, iubito, nu brațe,

și muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.

Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?

Ia seamă să nu te aprinzi

cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.

În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul

oricarei fapturi pământene,

și drumul i-atine și ceasul.

Îmi spui:

"Nimic nu s-aprinde, și nimeni, de raza de luna".

Și-n galeș surâs înflorești mulțumita, crezând

că sorții îi stai împotrivă, oricând,

c-o sagalnică vorba.

Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc?

Fapte, o, câte-aș putea înșira,

ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,

marturii de legendă, ce-arată

că sunt cu putința și un asemenea foc,

și asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde

de tâmpla, și piatra de piatră.

O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul

văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,

femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând

lânga vatra,

Și-aprind licurici, ei însuși, din dragoste rugul.

Iubirea tâsnește din țarâna și face pământului aură

s-ajungă-n țării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârțitul nu e cenuță.

Cât e întinsul și-naltul luminii,

dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe

fără de-a mistui. El crută și mângâie spinii.

Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.

Cât e întinsul, cât e înaltul,

noi ardem și nu ne iertam,

noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi

mistuindu-ne unul pe altul.