— Vasile VoiculescuVrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...
Și nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăși nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze,
Când crește și când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălțime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinții!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te rășfrâng...
Ne-atragem unul pe-altul cu forța năzuinții,
Dar cumpăna ei fixă- pământ și cer- n-o-nfrâng.
Și totuși, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.
Mai multe de Vasile Voiculescu
Vezi toate poeziile →Vasile VoiculescuMă lupt să scap iubirea de pătimașul trup, Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura, Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup,
Vasile VoiculescuNu-ți spun nici un adio cum n-ai mai exista... Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ți-am supt adânc esența și te-am golit de tine...
Vasile VoiculescuMereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-s neștire, Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Vasile VoiculescuTe mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă, Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,
Vasile VoiculescuDin clarul miez al vârstei râd tinereții tale, Trufașa-ți frumusețe în față o privesc Și ochilor tăi, aștri tulburători de cale,
Vasile VoiculescuTu care smulgi țiparii din nămolurile noastre Și împinși de un fără de împotrivire alean Îi întorci peste orice stavile și dezastre