Citește

Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare

— Mircea Cărtărescu

ieșisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele

mușcat de păienjenii galbeni stelari

era toată bolta stea langa stea

și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea

zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada

încat nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.

la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,

microbi transparenti, cu protoplasmele de matase

se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote

se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,

fete fantastice de pietoni.

era întuneric plombat cu neon.

eram azuriu, amețit.

- pardon, nu știți cât e ceasul? vă rog frumos!

în jur, pustiu, case și garduri.

palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri și ceasuri.

neliniști, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.

cine putea să întrebe?

cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? tu ești, bebe?

tu ești mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,

nu știu unde este strada crizantemelor.

mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in țeastă

dar mă luase de braț domnișoara nevastă

și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți

sub stele, sub jade, ametisturi și brilianți.

și brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa

care ne iubea cu gura tăioasă.

pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subțire

pe când aerul se trăgea în eprubete și în clistire

și globuri de barbați se spărgeau de colțuri de stea.

am dus-o în camera mea

am pus caseta cu Bob Dylan. și deodată, cu hainele în ruine,

mă răsturnă cu o mână în beregată

pe somieră și pe perna rombată,

rozându-mă, dumicându-mă cu mașina de scris,

purtându-mă călare prin realitate, halucinație, vis,

prin adevarat! și prin nu se poate!

prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,

tu, fulg lângă fulg,

țicnit-o,

dragoste...

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla

și motanul în labe de sticla

văzură prin roșia pâclă

și mai târziu raportară:

- era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,

părea că leșina, că suspină, că plânge

dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheață roșii de sânge

și lăsa un lac de sânge și urme din cizmuliță

- și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...

- a ieșit translucidă în înstelarea de diamant.

am urmarit-o. a luat-o prin Piața Romană.

apoi în sus pe lângă fodul plastic și scala

pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,

pe lângă vărgatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze

și când zâmbea, se cangrena strada...

- și brusc zăpada începuse să ningă

peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor

pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor

depunându-se în straturi scântâietoare

pe toți atomii de sub stelele rotitoare.

- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,

căci prea impudica și luminoasă era Moartea.

3 min citire

Mai multe de Mircea Cărtărescu

Vezi toate poeziile →
Mircea Cărtărescu

într-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;

Citește mai mult
2 min
Mircea Cărtărescu

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Citește mai mult
2 min