Citește

Zepeline peste piața Bucur-Obor

— Mircea Cărtărescu

Zepeline lungi planau peste piața Bucur-Obor

erau ochii tăi lungi, văzuți prin retrovizor.

Cine mai văzuse glisând uriașe, atâta de-aproape

zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?

Cetățenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,

magazinului de confecții pentru bărbați, femei & copii

indicatoarele de circulație se muiaseră de plăcere

țigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo

își suciseră vertebrele cervicale în sus

iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu

spre apus...

Erau nebunești, aveau expresia nebunească pe care ți-o văzusem în holul

blocului, când ne sărutasem în lumina beculețelor de la lift,

erau extraordinari și amenințători, erau instrumente de război, ovale

zepeline care nu țineau seama de galbenul zilei de

iunie, de emailul mașinilor de mic litraj parcate în

fața magazinului Materna

erau pure mașinării, mecanisme de ceas care nu-nțelegeau alfabetul

cosmeticelor, limbajul peltic al costumașelor pentru copii,

hieroglifele mandarinelor, locuțiunile landourilor din

vitrine

erau orbi la senzația de film voalat a înserării străbătută de imaginea

lui Dimov cu cămață neagră și un fuior de barbă îngălbenită

plimbându-și nepoata în căruciorul dimovian

erau extravaganți, extravaganți ca azurul, cerești ca platina, verzi ca fildeșul,

tari și uscați ca apele mărilor din nord, cu cetacee,

rentabili ca triajele gării Obor

erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subțire

pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu

geamuri învelite în paie, 109 și 276 frânând ca niște

paralitici roșcovani în fața vitrinelor cu aparate foto

și rachete metalice poloneze

erau zepeline moi, cu elice, cu veșmântul de pânză cauciucată pe schelet

radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.

dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de

254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de

5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",

1972.

erau ochii tăi în vârstă de optișpe ani

întinși pe toată bolta, și barosani.

stăteam în stația lui 21 și cântam în gând "Picasso’s Last Words" și mă

simțeam fericit

eram fericit că exist și credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viața

mea în realitatea absolută a mașinilor și tramvaielor și bordurilor

credeam și în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că

am scris cărți

credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din

cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",

în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu țeasta goală și

ochelari de soare

în fiecare mandarină din toneta cu mandarine

știam că va veni noaptea cu stele de diamant și credeam până și în

stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber

și credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse

mileul oaselor mele și mi se configurase traheea, vezica

și știam că acolo visasem primele vise

și credeam că voi muri și totuși nu credeam și știam că nu voi muri

tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori

și știam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viață

știam, da, că râsul și plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,

cu poșetele, cu lamele, cu uitarea

și știam că nu sunt nimic și că sunt totul și că nu sunt nici nimic și

nici totul

ci că exist, fantoma mea există în stația de tramvai, unde tramvaiele

trec pe lângă mine ca niște aisberguri

că văd norii și blocurile și cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi

palpează retina

filmam existența, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez

existența, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc

reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac

o probă de microfon reglând înălțimea girafelor, cum

glisez pe căruciorul pe șine, plonjând în travelinguri

fără sfârșit

și un țăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu

și existența apăru deodată, grăsana lui Fellini, țâțoasa, țestoasa, briliantina,

stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la

pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din

cranii scalpate, cu sticluțe pline de mosc înfipte în

pori, cu zece mii de șerpi veninoși împletiți peste păr

ca o cununiță de premiant, cu verighetă de sânge, cu

măsele de ipsos, cu o sută de mii de țâțe de capră

sub bluza de garofiță

ducea sub braț un video, mesteca radiații

iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poți să crezi

ca pe ceva în care nu poți să nu crezi

eram treaz de parcă aș fi băut un milion de cafele

eram transparent ca unghia de fericire.

și brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare

și brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi

scânteietoare

și deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe

acoperișurile construcțiilor înalte

și brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în

"Potemkin"

și brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul

și șinele de tramvai săriră în aer

și magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război

și mașinile se desfăcură în piese și table și librăria de vizavi aruncă în

văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,

ursuleți în flăcări, volume pulverizate

și de sub plăcile mari de asfalt țăndărite se ridică brusc toată vegetația

oprimată: volbura, piciorul-cocoșului,

mușețelul

și din pasajul puțind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe

țeastă, zeii infernului, decorativi,

inofensivi, insolvabili, Gautama și Klimt

și Zagreus și șopârlele și hienele și scorpionii

și sobolanii și Miazănoaptea și Ernst și Seth și

Stoiciu și Krishna

și șoșelele arseră ca niște cârpe și tramvaiele își aruncară în aer șasiurile

și roțile grele de metal

și vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, își așeză în palmă

oscioarele tălpilor

și lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda

ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porțelanul, reci ca scopolamina

și ochii tăi erau umezi, cu vinișoare roșii, cum fuseseră săptămâna trecută

în Herăstrău, când ne-am suit în roata

mare cu spițe ca de bicicletă și n-am văzut

din vârful ei absolut nimic decât pe un

muncitor cu fiu-său, și ei în roată, care

se holbau la noi cum ne mușcam buzele,

înnebuniți că nu ne puteam devora

și ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare

printre norii pufoși și berzele cu picioare roșii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în fața ochilor tăi

adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta

privind amurgul în țăndări și lumea mea redusă la cofraje fumegătoare

mi-am lipit pe față masca de gaze cu ochiuri întrebătoare

ca o insectă am tresărit și-am privit:

stelele se aliniaseră la răsărit

și luară startul peste lumea-n ruine.

era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor

multicolore

și reclame de Pepsi pe șepci, și călcau peste noi

cu adidașii moi.

mă gândeam la viața mea, la ratarea mea.

la neputința mea de a crede și a nu crede.

atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesățios de vitrină

o piesă dintr-o mașină de tuns cine știe cum nimerită lângă mine

și îmi spuneam, îmi spuneam și gemeam:

Doamne, un pui de maimuță te privește în ochi

dar prin arterele mele circulă visele tale

lumea e un tort pe care nu știu de unde să-l încep

și trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă

un tort de un miliard de kilometri cubi.

lasă-mă să confund realul cu irealul

lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.

să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat

un deget cu moluște și cefalopode

lasă-mă să viețuiesc, să dispar...

când ți-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o mașină cu aburi

și apoi buzele și dinții și gingiile, căci zâmbeai printre nori

și răneai cu dinții pielea de cireașă a stelelor

apoi ți-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinși de lobii

prelungi

și în sfârșit nasul cu toată nebunia aia de pistrui

și umerii obrajilor... ce să mai spun,

era capul tău în gros-plan și în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"

erai ca prințesa Lea din "Războiul stelelor"

doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz

și îmi zâmbeai, și am știut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu

mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o

să mai fiu vreodată

am știut că mi se mai dă o șansă

brusc am știut că mi se mai dă o șansă.

8 min citire

Mai multe de Mircea Cărtărescu

Vezi toate poeziile →
Mircea Cărtărescu

într-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;

Citește mai mult
2 min
Mircea Cărtărescu

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Citește mai mult
2 min