De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate

Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,

Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -

Că El și Eu nu suntem decât același frate,

Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină

Azi par mai sclipitoare decât oricând,

Iar spada,

Încrucișată-n luptă de-atătea ori,

E plină

De sângele netrebnic al celor ce cad prada

Aceluiași proteic și veșnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:

- De ce mă minți

De-atâția ani de-a rândul că tu ești cel mai mare

Din toți îmblânzitorii cohortelor barbare,

Că-n gestul tău palpită străvechile altare,

Iar vasta catedrală, zidită de părinți,

Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu și sfinți,

O poți schimba-ntr-o clipă,

De nu ți-ar fi rușine

De bărbile lor albe,

De mine

Și de tine?

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:

- De-atâția ani,

De când mă porți spre-același sublim necunoscut,

De ce mă minți cu-aceleași îndemnuri de temut

Și-mi profanezi credința cu-același prefăcut

Surâs -

Citit pe buze de josnici curtezani?

De ce din armonia supremelor cântări

Azi nu se mai aude decât grozavul urlet

Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet

Departe,-n cine știe ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt așa de singur, c-aproape-mi este frică

Să mai vorbesc cu mine,

Și-mi zic:

- Ascultă, frate,

Ascunde-ți rana,

Uită c-ai fost rănit și tu -

Tu, ce-ai strivit atâția ce nu se mai ridică -

Te scutură de greul armurii-nsângerate;

Iar celui ce te-ntreabă de-ți sunt sau nu-ți sunt frate

Răspunde-i: "Nu".