Înșiră te, mărgărite

Legendă

Trei copile de-mpărat

Stau într-un măreț palat,

Înșirând la scumpe salbe

De mărgăritare albe.

Iar o pasăre măiastră

Vine vesel pe fereastră

Și, bătând din aripioare,

Zice, blând cuvântătoare:

"Bine, bine v-am găsit,

Dalbe flori din răsărit!"

"Bine-ai venit de la rai,

Păsărea cu dulce grai!"

"Eu sosesc cu primăvara

Ca să mă întorn cu vara;

Ș-acum vin pe-al vostru plai,

Aducând luna lui mai,

Luna cea de lăcrimioare

Și de doruri iubitoare,

Și o dalbă de poveste

Cum n-a fost și nu mai este!"

"Păsărică, spune, spune

Cea poveste de minune,

Că ți-om face noi trei salbe

De mărgăritare albe."

I

"Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca o horă luminoasă,

Ca povestea mea duioasă:

Fost-a fost în lume-odată

Mândruliță, dulce fată,

Și la chip fermecătoare

De puteai căta la soare,

Iar la ochișorii săi

Și la față-i nu putei!

Florile îi ziceau floare,

Stelele, stea lucitoare,

Încât vecinic flori și stele

Se certau noaptea-ntre ele!

Iată-n fapt de dimineață

Că pe câmpul de verdeață

Copilița, cu-alte două,

Se primbla, torcând prin rouă

Una zice: "Am visat

De-un fecior de împărat!

Dac-ar fi acum să vie

Să m-aleagă de soție,

I-aș aduce eu în dar

Un șoiman de armăsar

Care zboară, care sare

Peste munți și peste mare

Și înconjură pământul

Mai ușor chiar decât vântul!"

Alta zice: "Surioare!

Eu i-aș tese-n foc de soare

O cămașă-n zece ițe,

Cu descânteci prin altițe,

Ca să-i fie de noroc

Și să-1 apere de foc,

Și de patimi sufletești,

Și de boalele trupești!"

Iar frumoasa copiliță

Zice astfel din guriță:

"Eu i-aș face doi feciori,

Doi de gemeni frățiori,

Cu cosițele-aurite

Și cu fețele-nflorite,

De n-ar fi alții ca ei

Drăgălași și frumușei,

Căci ar fi strălucitori

Ca doi ochi veselitori!"

"De mi-i face-așa copii,

Tu, mireasa mea să fii!

(Zice-atunce mândrul crai

Ce vâna pe verde plai.)

Tu să fii a mea mireasă,

A mea dulce-mpărăteasă!

Tu, minune-ncântatoare

Care ești ruptă din soare!"

Copiliță-n fericire

Stă pătrunsă de uimire,

Ochii galeș i se-nchid,

Degetele-i se deschid,

Fusu-i pică, firu-și pierde,

Și ea cade-n iarba verde.

Iară craiul tinerel

O ia-n brațe ușurel,

Și cu gingașul odor

Saltă pe-al său cal ușor,

Calul falnic se-ncordează,

Sare, zboară și nechează;

El nechezul n-a sfârșit,

La palat c-a și sosit!

Șapte zile-abia trecea,

Mare nuntă se făcea,

Cu nuntași nenumărați,

Cum se cade la-mpărați,

De-a mers vestea-n depărtări,

Peste nouă țări și mări!

Fost-au față crai vestiți,

Cu coroane-mpodobiți,

Și vestite-mpărătese,

Tot frumoase și alese.

Fost-au încă la serbare

Oaspeți mari de spaimântare

Uriași cu negre semne,

Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,

Zmei cu ochii sângeroși

Și vitejii feți-frumoși!

Dar din toți nuntașii cine

Răspândea mai vii lumine?

Dulce-a craiului mireasă,

Tânăra împărăteasă,

Care ochii fermeca

De zâmbea sau de juca.

Blândul zâmbet al copilei

Lumina ca faptul zilei,

Ș-al ei joc părea un zbor

Chiar de flutur sprinteior.

Fost-am încă și eu față

La cea nuntă mult măreață,

Și de-atunci tot mă gândesc

C-am visat un vis ceresc!

II

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum șirul din poveste,

Că-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu două,

Trecu cinci, trecură nouă,

Doamna născu doi feciori,

Doi de gemeni frățiori,

Cu cosițe poleite

Și cu fețe înflorite,

De păreau strălucitori

Ca doi ochi veselitori!...

Alei, mândre surioare!

Puteați voi a-mi spune oare

Ce-i mai bun în astă viață

Ca iubirea cu dulceață?

Ce-i mai sfânt și mai alin

Ca mama cu prunc la sân?

Ce-i mai drag și mai plăcut

Ca pruncuțul nou-născut?...

Mama doamnă, fericită,

Cu doi prunci împodobită,

Îi ținea duios la sân,

Ca doi fluturi pe un crin,

Și din pletele-i gingașe

Le făcea lor dulce fașe,

Și pe brațe-i, ca să-i culce,

Le făcea un leagăn dulce.

Ea-i privea și zi și noapte,

Le vorbea cu blânde șoapte,

Și, privindu-i, se uimea!...

Ea-i trezea și-i adormea.

I-adormea tot în cântări

Și-i trezea în sărutări.

Când era pe adormire,

Le cânta cu-nduioșire:

"Nani, nani, copilași,

Dragii mamei feciorași!

Că mama v-a legăna,

Cu vers dulce v-a-ngâna

Ș-a ruga pe Dumnezeu

Să vă primble-n raiul său,

Să vedeți, unicii mei,

Ceruri plini de curcubei,

Ploi de raze și de stele

Pe câmpii de viorele,

Ș-oi ruga Domnul ceresc

Să ajungeți cum doresc,

Viteji mari și feți-frumoși,

Doi luceferi mângâioși.

Lumea să vă îndrăgească,

Dușmanii să se-ngrozească,

S-aveți parte și renume,

Să vă meargă vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,

Le cânta în veselie:

"Sculați, sculați, feții mei,

Floricele dalbe!

C-au venit doi îngerei

În veșminte albe,

Îngerei colindători,

Floricele dalbe,

Noaptea pe la cântători,

Când zorile-s albe,

Și v-aduc pe aripioare

Floricele dalbe,

Rouă sfântă-nvietoare

Și cunune albe!"

Alei! mândre surioare!

Nici că se afla sub soare

Fericire mai deplină,

Viață dulce mai senină!

Dar în lume ades trece

Vânt de moarte, fior rece,

Și pe loc se vestejește

Tot ce-n lume ne zâmbește!

Seninul se schimbă-n nori,

Viața-n noapte fără zori,

Veselia-n aspre chinuri

Și cântările-n suspinuri!

Iată că-ntr-o zi din mai

Mers-a vestea chiar la rai

De-acei mândri frățiori,

A pământului comori,

Și top îngerii în zbor

Au venit, ascunși de-un nor,

Ca să vadă dacă sunt

Frați de-ai lor pe-acest pământ

"Dulce-s, Doamne, la privire!

Ca un vis de fericire!"

Abia zis-au, și pe loc,

Ca un fulger viu de foc,

Crunt deochiul au ajuns

Pe copii și i-au străpuns!

Copilașii plâng, suspin',

Scot gurița de la sân,

Cată-n ochii mamei lor,

Pleacă fruntea, cad și mor!

Vai de codrul care-și pierde

Freamătul și frunza verde!

Vai de inima pustie

Ce-a rămas făr' de soție!

Dar amar, amar de lume,

De copiii fără mume,

Și de mamele cu dor

Care-și pierd copiii lor!

III

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum șirul din poveste,

Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrățișați,

Într-un leagăn alb culcați,

Trista mamă i-a-ngropat

Lângă ea, lângă palat,

La fereastra din grădină,

Sub o tufă de sulcină.

Iar din leagănul de flori

Răsărit-au până-n zori

Doi brazi gingași de o seamă,

Ca doi gemeni dintr-o mamă,

Ș-au crescut, crescut-au iară

De la zori și până-n seară,

Pân-au dat să se lovească

De fereastra-mpărătească...

"Frățioare, frățioare,

Înlăuntru ce vezi oare?"

"Văd pe mama!...

Auzi, frate,

Gemetele-i necurmate?"

"Măiculița mea iubită,

Cât de-amar e rătăcită!"

"Ochii-i sunt două izvoare

Tot de lacrimi arzătoare!"

"Ah! privește cum ne cată

Prin cea casă întristată!"

"Cum ne cehamă, cum ne plânge!

Mâinile cum și le frânge!"

"Mamă, mamă, draga noastră,

Iată-ne ici la fereastră,

Vin' cu dulce diezmierdat,

Că de mult, amar de noi,

Ne lipsești la amândoi!"

Astfel brazii suspinau

Ș-a lor crengi le clătinau

Pe fereastră-n sala mare...

Mama doamnă viu tresare,

Vine,-aleargă, stă, nu crede,

Vede brazii și nu-i vede,

Șterge iute ochii săi:

"Dragii mei, drăguții mei!

Voi sunteți! inima-mi zice

C-ați venit voi iar aice

Lâng-a mamei dulce sân,

Ce hrănește-amar suspin!

Scumpii mamei frumușei,

Copilași, iubiții mei!

Frig v-a fost în cel pământ,

Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!

Ș-acum nu mai cată nime

De a voastră frăgezime,

Nici vă leagănă-n cântări,

Nici v-adoarme-n sărutări!"

"Taci, măicuță cu durere,

Că-ți aducem mângâiere.

Nu jeli a noastră soartă,

Că de grijă cerul poartă

Și la morți, și la cei vii,

Și la flori, și la copii.

Seara primăverii caldă

Cu dulci lacrime ne scaldă,

Vântul ne adoarme-ușor

Cu suspin răcoritor,

Și steluta serii, mută,

Cu dulci raze ne sărută."

"Ce vorbiți de primăvară,

Și de stele, și de seară?

Nu vedeți cumpliții nori

Cum sosesc fulgerători?

N-auziți cerul cum tună

Și pământul cum răsună?

Vântul suflă și vă-ndoaie,

Pe voi cade rece ploaie...

Dragii mei, gingașii mei!

Cum să-i apăr eu pe ei?...

Biata mamă n-a sfârșit,

Cerul brazii a trămit

Și sub ochii săi pe loc

I-au aprins în mare foc!

La pământ brazii cădeau,

Cu lung geamăt ei ardeau

Și spre doamna ce-i vedea

Crengile și le-ntindea.

Biata mamă, despletită,

Spăimântată, rătăcită,

Pe fereastră se pleca,

Vrând în foc a s-arunca;

Dar deodată ochii săi

Au zărit două scântei

Printre flăcări strălucind,

În văzduh voios sărind,

Către stele tot suind,

Ș-amândouă printre ele

Prefăcându-se în stele.

Fata ei, l-acea privire,

Străluci de fericire,

Cum s-aprinde alba lună

Dup-o aprigă furtună;

Și cu grabă-n veselie

Ieșind noaptea pe câmpie,

Ea se duse aiurind,

Cu ochii la cer privind,

Cum se duce neoprit

Dorul cel nemărginit!

IV

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca duioasa mea poveste,

Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,

Lâng-un limpede izvor,

Mama doamnă stă culcată

Și cu dragoste tot cată

Când la cerul înstelat,

Unde doru-i a zburat,

Când pe fata apei line,

Unde-a cerului lumine

Se prevăd, se oglindează

Și în taină scânteiază.

Biata mamă-ncet suspină

Și cu-o floare de sulcină

Ea dezmiardă-ncetișor

Fata micului izvor,

Ș-apoi stă, și tot privește,

Apa când se limpezește,

Care stele mai întăi

Au să iasă-n fata ei?

Umbra nopții de pe vale

Se pătrunde de-a ei jale

Și ascultă în tăcere

Șoapta-i plină de durere.

Căci ea stelele descântă

Și, plângând, astfel ea cântă:

"Câte stele sunt pe cer,

Până-n ziuă toate pier,

Numai două-s stătătoare

Pân' la răsărit de soare,

Și îngână dorul meu...

Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelișoare, blânde stele,

Ochișori inimii mele!

Pe pământ voi v-ați închis

Și în ceruri v-ați deschis

Să priviți la dorul meu...

Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi vouă, bine,

În cel rai cu vii lumine,

Dar nici raiul nu e lin

Ca al mamei dulce sân!

Ah! copii, la sânul meu

Coborî-v-ar Dumnezeu!"

O! minune! sus, în cer,

Două stele iată pier!

Și cu zborul de săgeată

Prin văzduh iată-le, iată

Că vin iute și voioase,

Lăsând urme argintoase

Pân' ce cad lângă izvor

Într-un lung, întins ogor,

Și se fac din două stele

Două mărgăritărele...

Cine-n lume, cine poate

Mările să le înoate,

Codrii vechi să mi-i pătrunză

Ca să numere-a lor frunză?

Cine poate-avea aflare

Câte valuri sunt pe mare,

Câte raze sunt în soare,

Cât parfum e într-o floare?

Numai dorul mamei poate

Să pătrundă-n lume toate,

Ca să afle mângâiere

La cumplita sa durere!

Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,

Intră-n lanul cel de grâu,

Și tot cată ne-ncetat

Stelele care-au picat.

Spic de spic ea îl culege,

Grâu-n palme îl alege

Și-l sărută, și-1 dezmiardă,

Copilașii să nu-și piardă!

Zi de vară până-n seară

Ea din lan nu iese-afară,

Spicuiește, spicuiește,

De odihnă nici gândește!

Iar când lanul s-a sfârșit,

Iată, Doamne! c-a găsit

Într-un spic frumos și mare

Două mici mărgăritare!

Și de-atunci mama duioasă,

In răpirea-i drăgăstoasă,

Tot înșiră, visătoare,

Prețioasele-i odoare

Și la sânu-i tot le strânge,

Apoi râde, apoi plânge,

Le deșiră când și când

Și le-nșiră iar, cântând:

"Însiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum lacrimile mele

Se-nșiră curgând la stele!

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca și anii mei de jale

Pe-a durerii tristă cale!

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Pân' ce dorul bietei mume

Va-nceta de-a plânge-n lume!"

Mircești