Sentinela română

poem istoric

I

Românul nu piere.

Din vârful Carpaților,

Din desimea brazilor,

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Pe cea vale adâncită

Și cu flori acoperită,

Ce se-ntinde ca o ceață

Pân' în Dunărea măreață

Și de-acolo-n depărtare

Pân' în Nistru, pân' în Mare.

Iar pe cel amar pustiu

Cu văzutul ce-ntâlnii?

Întâlnii viteaz oștean,

Purtând semne de roman,

Falnic, tare ca un leu

Și cu chip frumos de zeu.

Brațu-i stâng era-ncordat

Sub un scut de fier săpat

Ce ca soarele sorea

Și pe care se zărea

O lupoaică argintie

Ce părea a fi chiar vie,

Și sub fiară doi copii

Ce păreau a fi chiar vii.

Mâna-i dreaptă ținea pală;

Iar pe cap purta cu fală

Coif de aur lucitor,

Ca un zeu nemuritor.

Cel viteaz era călare

Pe-un cal alb în nemișcare,

Și, ca dânsul, neclintit

Sta, privind spre răsărit.

Numai ochii săi mișca,

Vulturește-i alerga,

Pe cea zare cenușie,

Lungă, tainică, pustie,

Unde, ca prin vis trecând

S-auzea din când în când

Vuiet surd, grozave șoapte

Ce veneau din miazănoapte,

Zgomot lung, înădușit

Ce venea din răsărit.

Iarba nu se clătina,

Frunza nu se legăna.

Pasărea la munți zbura,

Fiara-n codri tremura,

Căci prin lumea spăimântată

În uimire cufundată,

Treceau reci fiori de moarte,

Presimpri de rele soarte!

Iar pe cer un vultur mare,

Făcând cercuri de zburare,

Se vedea plutind cu fală,

Și-n rotirea-i triumfală

Tinea ochiul său măreț

Pe viteazul călăreț.

- Cine ești? de unde ești?

Pe la noi ce rătăcești? -

- Sunt roman și sunt oștean

De-a-mpăratului Traian!

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Și mi-a zis cu glasul său:

Fiiul meu, alesul meu!

Tu, din toți ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii!

Mergi în Dacia, grăbește,

Pe barbari de-i risipește,

Ș-apoi vecinic priveghează,

Sentinelă mult vetează,

Și te-aține la hotare

Că s-aud în depărtare

Răsunând dușmane pasuri,

Menintând barbare glasuri...

Venit-am și am învins!

Pe barbari pe toți i-am stins,

Și pe țărmurile lor

Acum, domn stăpânitor,

Aștept oardele avane,

Aștept limbile dușmane

Care vin din răsărit

Ca potop nemărginit

Să cuprindă, să înece

Tot pământul unde-or trece!

- O! viteze neferice,

Ai să pieri în câmpi aice!

- Eu să pier, eu?... niciodată!

Vie-o lume încruntată.

Vie valuri mari de foc...

Nici că m-or clinti din loc.

Tot ce-i verde s-a usca,

Râurile vor seca,

Și pustiul tot mereu

S-a lăți-mprejurul meu,

Dar eu vecinic în picioare

Printre valuri arzătoare

Voi lupta, lupta-voi foarte

Făr-a fi atins de moarte,

Căci român sunt în putere,

Și românu-n veci nu piere!

II

Apa trece, pietrele rămân.

Abie zice, și deodată

Fulgeră-n cer o săgeată,

Vâjâie, vine, lovește

Scutul care zângănește

Ș-o respinge,- o zvârle jos

Ca pe-un șarpe veninos.

După dânsa-n depărtare,

Colo-n fund, în fund la zare,

Se ivește-un negru nor

Plin de zgomot sunător

Ce tot vine, ce tot crește

Și pe câmpuri se lățește

Cât e zare de zărit

Între nord și răsărit!

- Sentinelă, priveghează,

Norul crunt înaintează,

Sentinelă! te arată,

Norul crunt se sparge!... Iată

Iată oardele avane,

Iată limbile dușmane

De gepizi și de bulgari,

De lombarzi și de avari!

Vin și hunii, vin și goții,

Vin potop, potop cu toții

Pe cai iuți ca rândunele,

Fără frâie, fără șele,

Cai sirepi ce fug ca vântul

De cutremură pământul!

Mulți sunt ca nisipul mării,

Mulți ca ghearele mustrării

Într-un suflet păcătos,

Într-un cuget sângeros!...

Sai, române, pe omor,

Fă-te fulger răzbitor,

Fă-te Dunăre turbată,

Fă-te soartă ne-mpăcată,

Căci potopul iată-1 vine

Și-i amar, amar de tine!

- Vie!...

Ca o stâncă naltă

Ce din vârf de munte saltă,

Tună, se rostogolește,

Cade, rumpe și zdrobește

Codrii vechi din a sa cale

Pân' în fund, în fund devale!

Astfel crunt ostașul meu

Își izbește calul său

Peste codrii mișcători

De barbari năvălitori.

El îi sparge, și-i răzbește,

Snopuri, snopuri îi cosește,

Și-i înfrânge, și-i respinge,

Și-i alungă, și-i învinge!

Calu-i turbă, mușcă, sare,

Nechezând cu înfocare,

Calcă trupuri sub picioare,

Sfarmă arme sunătoare

Și cu greu în sânge-noată,

Și mereu se-ndeasă-n gloată.

Crunt război! privire cruntă!

Fiul Romei se încruntă...

Fulgeri ies din ochii săi!

Fulgeră mii de scântei

Dintr-a armelor ciocniri

Și lucioase zângăniri.

Zbor topoarele-aruncate,

Zbârnâie-arcele-ncordate

Și săgețile ușoare

Nourează mândrul soare

Caii saltă și nechează,

Lupta urlă, se-ncleștează

Și barbarii toți grămadă

Morții crude se dau pradă!

Zece cad, o sută mor,

Sute vin în locul lor!

Mii întregi se risipesc,

Alte mii în loc sosesc!

Dar viteazul cu-a sa pală

Face drum printre năvală,

Și pătrunde prin săgeți,

Că-i român cu șapte vieți!

În zadar hidra turbează,

Trupu-i groaznic încordează,

Geme, urlă și crâșnește

Și-mprejur se-ncolăcește.

Fiul Romei se aprinde,

Hidra-n mâine-i o cuprinde

Ș-o sugrumă, și o sfarmă,

Ș-o învinge, și o darmă!...

Fug gepizii, fug bulgarii,

Și lombarzii, și avarii,

Fug și hunii, fug și goții,

Fug potop, potop cu toții,

Și se duc, se duc ca vântul

Asurzind întreg pământul

De-a lor urlete barbare,

De-a lor vaiete amare!

III

Roma, Roma nu mai este.

Unde-s oardele avane?

Unde-s limbile dușmane?

Au pierit, s-au stins din față

Precum toamna-n dimineață,

Se topesc, se sting la soare

Negurile-otrăvitoare!

Cu ce vifor de urgie

Năvăliră-n Românie!

Cum veniră de turbați,

Ca balauri încruntați,

Cu o falcă-n cerul sfânt

Și cu alta pe pământ!

Dar s-au dus cum n-au venit

În pustiul lor cumplit,

Părăsind în urma lor

Câmpul luptei de omor!

Lat e câmpul celei lupte,

Lat și plin de arme rupte,

Plin de trupuri fărâmate

Care zac grămezi culcate,

Plin de sânge ce-1 pătează

Și văzduhul aburează!

Unde sunt atâtea vieți,

Unde-s ochii îndrăzneți?

Moartea rece le-a cuprins,

Într-o clipă ea le-a stins,

Și pe câmpul cel de moarte,

Crunt locaș de rele soarte,

S-a lăsat acum deodată

O tăcere-nfricoșată!

Numai când, din vreme-n vreme,

Se aude-un glas ce geme,

O jelire-ntristătoare,

Un suspin de om ce moare,

Sau nechezul dureros

Unui cal răsturnat jos,

Care cheamă ne-ncetat

Pe stăpânu-i jos culcat.

Soarele își schimbă locul!

Și apune roș ca focul,

Intinzând pe cea câmpie

O văpseală purpurie

Ca un sângeros veșmânt

Peste-un lung și trist mormânt!

Iar în naltul cerului,

Deasupra mormântului,

Țipă vulturul cu fală

Și-n rotirea-i triumfală

Incunună cu-al său zbor

Pe viteazu-nvingător.

Să trăiești, ostaș romane,

Stâlp al lumii apusane!

Tu cu pieptu-ți ai oprit

Valul crunt din răsărit,

Și cu brațul tău armat

Pasul soartei 1-ai schimbat!

Dar ce zic!... un fior rece

Prin a lumii vine trece,

Căci deodat-un glas prin lume,

Fără seamăn, fără nume,

Sună, duce-o neagră veste:

Roma, Roma nu mai este!...

Zis-a glasul, un răsunet

Lung răspunde ca un tunet,

Și a Romei vultur falnic

Cade, dând un țipăt jalnic!

Zis-a glasul, și cu jale

Plângând soarta mumei sale,

Fiul Romei cei bătrâne

Scapă armele din mâine,

Pleacă fruntea și-n durere

Moartea cheamă, moarte cere!

Iară calu-i frățior,

Nechezând încetișor,

Câmpul luptei părăsește

Și spre munți încet pornește,

Ducând lin și nesimțit

Pe stăpânul lui iubit...

Ei se duc în tristă cale

Și pe urma lor devale

Cade-o noapte-ntunecoasă,

Noapte oarbă, fioroasă

Ca fundul pământului,

Ca taina mormântului!

Și sub neagra sa aripă

Se șterg toate într-o clipă

Cum se șterge de ușor

Visul cel amăgitor,

Și ca suvenirul sfânt

Celor care nu mai sunt!...

Munții Carpați, 1848