Asa te vede duhul meu, Stapana:
Te duce Ana, Maica-ta de mana.
Cum urci cu pasi marunti pe sfanta scara,
In ochi porti cerul noptilor de vara
Si parul tau e caer de lumina.
Smerit in ruga, trupul mic se-nclina
Si fata de copil asteapta harul.
Ca sa-ti picteze slava, iconarul
Topit-a-n flacari vechea lui comoara,
A prefacut-o-n pulbere usoara
Si pata de argint a hainei tale,
A incrustat-o-n raze ca in zale.
In juru-ti focul curge, ca o apa.
Cu fragezimi de mugur care crapa,
Manuta poarta lujerul de floare,
Iar Sfantul Duh, in falfairi usoare,
Cu vraja curatiei si a milei,
S-a asezat pe umarul copilei.
Din norii albi si moi ai inaltimii,
Cuminti, Iti ies in cale Heruvimii.
In cuviinta mare, iconarul
Cu fir de-arnici a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din urma treapta,
Potirul sfant al jertfelor Te-asteapta.
Mai multe de Zorica Latcu
Vezi toate poeziile →Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa--cer; Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale
Miez alb in samburele meu de lut, In mine-ai fost si nu Te-am cunoscut. Sau poate eu eram in Tine-nchisa
Ne-am pomenit in plina primavara: Din cer lumina picura, ca mierea, Coboara peste campuri tamaierea
In tinda mea cu umbre dulci, Stapane, Atatea seri la rand ai poposit, La masa alba m-ai blagoslovit,
Vazut-am azi la templu pe Zeul cel strain. Din ce strafund crescut-a faptura lui de crin? Din ce inaltimi pogoara privirea lui de vis?
Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca, Alba cum e crinul Bunelor Vestiri, Pentru ca mladita dragostei sa creasca,