Zeu străin

Vazut-am azi la templu pe Zeul cel strain.

Din ce strafund crescut-a faptura lui de crin?

Din ce inaltimi pogoara privirea lui de vis?

Ce besne-adanci la pasu-i luminii s-au deschis?

Ce haos plin de valuri, ce mari s-au despicat,

Cand glasu-i bland in ruga spre cer s-a ridicat?

Ce tainica putere i-a fost sortita lui,

Sa rataceasca-n lume ca fiu al nimanui,

Ci invaluit in taina seninei lui blandeti,

Sa fie-n umilinta stapan peste vieti?

De ce, lasandu-si lumea de dincolo de zari,

S-a pogorat la oameni, sa sufere ocari,

Si pentru cine, spuneti, picioru-i preacurat

In pulberea din cale, tacut, a sangerat?

Si pentru ce, asemeni miresmelor de pret,

Ramane-nchis cu duhul in asprele peceti?

Cand oare, lepadandu-si vesmantul lui de lut,

Se va-nalta in slava, senin ca la-nceput?

Vazut-am azi la templu pe Zeul cel strain,

El stralucea ca neaua, in haina lui de in.

Mi s-a parut o clipa ca-n rostul lui usor

Ma cheama, ca ma striga cu mila si cu dor,

Ca pentru mine, numai, luat-a chip de lut,

Ca pentru mine, numai, in suflet l-a durut;

Faptura lui curata, ca jertfa la altar;

Ca-l port de-acum in minte, ca este-al meu de-acum,

Si m-am trezit, cu fata in pulberea din drum.