Meșterul

Meșter valah, azi nume de fântână,

Crescut din lutul ce l-ai plămădit

În sprintenă zidire cu trei turle

Și ce dantelată de granit,

Din cântece pierdute până astăzi

Și din puterea visului vânjos

Ai închegat, cu palme bătucite,

Minunea de la Argeș mai în jos.

Un om bărbos ținea o floare albă

În aspre palme, mângâind-o blând...

Căzut în iarbă și secat de vlagă,

O doină tristă îngâna în gând.

Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse

Lui să-i închini nemaivăzut altar,

Să stea pe plaiul aspru, precum floarea

În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolțile rotunde

Și-n fumul pâlpâit de lumânări,

Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare

Chipul pălmașilor acestei țări.

Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ți

Ca zdrențe vii părerile de rău,

Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii

Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ți-ai simțit-o renăscând cu larmă

În dangătul de clopot, presimțit

Al veacurilor multe, viitoare,

Tu, prometeu român, purtând alt mit

Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,

Cu glas profetic, domnului despot,

De-ai să mai poți clădi la fel minune,

I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,

Și îndreptând hangerul de la gât,

Domnul țintea profilul pietrei, fraged,

Cu ochi pizmuitor și mohorât.

El jinduia numai a lui să fie

Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.

Ca piatra de pe frunte să-i lucească

Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară

Păreai atât de neînvins sub nori,

Încât cu slabe aripi de șindrilă

Ai fi putut spre alte zări să zbori.

Dar dragostea pământului și-a țării

Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,

Ca să țâșnești în veci de veci, fântână,

De jertfă și de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire

Cel ce demult a poruncit ca domn,

Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare,

Fără odihnă,

fără uitare,

fără somn.