Pământul

Îndrăgit ca o mireasă, dușmănos ca o sudalmă,

Chica vântul ți-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,

Tu, pământ al țării noastre, pătimaș cuprins în palmă,

Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

Pe sălbatica ta față cu lungi riduri brune, parcă

O vrăjmașă-ntruchipare coborând din basm punea

Greu blestem, ursind făptura-ți să nu poată să întoarcă

Dragostea pe care omul necăjit ți-o închina.

Dunărenele întinderi, cu fântâni țipând a sete,

Adunau ursuz sămânța și iubirea de țăran,

Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete

Și ciulini de-a dura-n zarea veștedului bărăgan.

Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied și-o iadă

Cu merinde-nchipuită în desaga de la șold.

Rupte-s blestemele astăzi și-i cu noi pământul darnic

Și de-aceea-i mângâi țărna, prins de-un aprig, viu imbold.

De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri

Închircite păpușoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.

Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neștiința,

Când pământul însuși cere mult visatele-i minuni?

Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,

Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!

Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire

Să-și răstoarne sub brăzdare chezășia de belșug.

De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,

Și al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.

Știu, călări pe cai, cu suliți lungi, de-ar mai trăi plăieșii,

Nu s-ar mai vedea din creasta păpușoiului înalt.

Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină

Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.

De pe-acum văd strașnic praznic cu hulubii de făină

Pe colacii după datini împletindu-se în opt!