Prin gările cu firme-albastre

Tristețea trenului ce pleacă

Noi n-am trâit-o niciodată,

Căci - călători ades cu trenul -

În clipa când plecăm din gară,

Noi stăm pe loc -

Doar trenul pleacă!...

Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Ne poartă nerăbdarea mută,

Bagajul visurilor noastre

Și setea noilor senzații,

Pe infinite paralele,

De-a lungul verzilor plantații

De mătrăgună și cucută,

Pe schela podurilor albe,

Prin noaptea negrelor tunele

Și gările cu firme-albastre!...

Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Respiră,

Cugetă,

Vorbește,

Și-n forța aburilor cântă

Viteza roților ce crește...

Doar trenul singur se frământă,

El singur urcă

Și coboară -

Reptilă neagră ce-mprumută

Aripi de liliac ce zboară

Și glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară

De-atâta veșnică povară.

El singur poartă mai departe

Pachetele-omenești, culcate

Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,

Pe bănci de pluș capitonate!...

Doar trenul suferă ofensa

Sclaviei negrilor "ad-hoc",

Ce poartă-n lectici mai departe

Pe cei născuți să stea pe loc...

El singur,

El,

Și numai trenul,

Creează-n urma lui distanța

Monotonia

Și refrenul

Din care ne-adăpăm speranța

Toți călătorii spre mai bine...

Și numai el,

Doar trenul singur,

Doar trenul știe-anume cine

Și câți din cei plecați aseară

Putea-vom mâine,-n zorii zilei,

Bagajul visurilor noastre

Să-l presărăm, din suflet iară,

Prin gările cu firme-albastre!...