Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!

Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii,

Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,

Tu ce mi-ai prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji

Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme și-n obraji

Pe care te-am purtat brățara la mâna casnica-a gândirii.

Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.

Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea

Si care-n fiece mișcare pierzi cu-o petală câte-o stea.

Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,

Si țarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde

Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferințe;

Unde ți mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?

Si șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind

Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seșuri plopii când treci din creștet la picioare,

Si prinzi de tot ce te-ntâlnește o plasă calda de răcoare.

Tu ce scrutezi, scotându-ți sânii pe jumatate din vestminte

Ca să-i sărute focul gurii, cuprinși de mâini cu luare-aminte,

Pustia vremii, străbătută de șoimi de scrum și de nisip,

Carora vântul le-mprumută o-nfățișare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără țintă,

Si frumuseațea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.

Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ți pandi faptura

Si n-ai știut a-i scoate-n cale și-a-l prăvăli de moarte, ura;

Ridică-ți din pământ urechea, în ora nopții, când te chem,

Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.