Toamna

Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte.

Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni.

Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.

Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.

Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii...

Privirea întârzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui ușure și-l iau să i-l dezmierd...

Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul iși întoarce cirezile prin sânge.

O! mă ridic, pe suflet s-o strâng și s-o sărut --

Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată

Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărire nouă

Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Și cum scoboară noaptea, al'dată așteptată,

Îmi pare veche luna -- și steaua ce se-arată,

Ca un parete de-arme, cu care-aș fi vânat.

Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.