să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundațiilor, surpărilor de teren, bețiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îți va umbla în cârlionții de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul cățelu lipindu-și irișii
de șoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe față, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopții plină de autocare și stele,
primăvara ne mângâia depășind uneori limitele maternității sau prieteniei nevinovate
arătându-și provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, șopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îți arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ținem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creștem și să ne înmulțim
cântau tergarulile și velurul, drilul și chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răgușeală plutonierii și norișorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca niște becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraț, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului își încuiau paltoanele în dulapuri
și indicele de refracție își halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenție,
conturi încheiate, polite plătite,
îngerașule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
și văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranșee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelați ai omului care trece prin zid...
creierul nostru își amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mișuna, șerpuia
antebratul își defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
și bulele de hidrogen pleznind malaria peste față.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în brațele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.
venea seara, orașul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâștigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz și nuiele verzi, de mezeluri și de brânzeturi,
spoite cu vodcă și motorină emoțiile ieșiseră la agățat.
prin ganguri și pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădița vreunui dafin
și în berării ospătarele se lăsau deșurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
și apoi să ne-nșelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinți,
să ignorăm influența exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăvești.
primăvara privește galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon și de ioni,
să ne cunoaștem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrățișăm, depoule, hârțiuto, tomberonule …
iar noi la țâșnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, și până și copacii
miroseau a dentist.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
prieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
zveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
într-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
într-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.