Citește

Să ne iubim, chera mu

— Mircea Cărtărescu

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur

că mâine vom fi pradă inundațiilor, surpărilor de teren, bețiilor crâncene,

că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îți va umbla în cârlionții de flori ai coiffurii

zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .

să fim tandri, bâigui poligonul cățelu lipindu-și irișii

de șoldurile voluptoase ale autobazei filaret

să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu

să fim tandri, mai zise o muscă.

primăvara ne lingea ca un pechinez pe față, pe mâini

ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopții plină de autocare și stele,

primăvara ne mângâia depășind uneori limitele maternității sau prieteniei nevinovate

arătându-și provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit

oh, mai rămâi, șopti lustra către o scamă de pe covor,

nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îți arăt biblioteca . . .

nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?

să ne ținem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza

iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.

să ne iubim, să ne amăm, să creștem și să ne înmulțim

cântau tergarulile și velurul, drilul și chembrica pe gabroveni

le răspundeau până la răgușeală plutonierii și norișorii

să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.

ca niște becuri electrice legate în serie

nervii plezneau pe antebraț, venele se umflau pe torace,

în nări analizatorii mirosului își încuiau paltoanele în dulapuri

și indicele de refracție își halea sandviciul cu carne de pui

în holbarea perversă a ochiului.

ce de ocheade, câte accidente din neatenție,

conturi încheiate, polite plătite,

îngerașule, strănuta plămânul când se privi în oglindă

și văzând în urma lui o uzină.

primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor

mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranșee,

deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil

la ochii catifelați ai omului care trece prin zid...

creierul nostru își amintea de când stătea ghemuit

de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mișuna, șerpuia

antebratul își defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,

urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului

și bulele de hidrogen pleznind malaria peste față.

ai încredere în mine, gânguri flora întestinală

întinzându-se voluptos în brațele groazei

care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,

dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,

crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, orașul se anima,

venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,

să fim tandri, loz necâștigător, să fim tandri, bătător de covoare,

să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!

în rochii de moloz și nuiele verzi, de mezeluri și de brânzeturi,

spoite cu vodcă și motorină emoțiile ieșiseră la agățat.

prin ganguri și pasaje acoperite cu geam colorat

câte un pisoi zgâria în lădița vreunui dafin

și în berării ospătarele se lăsau deșurubate de vii contra cost.

să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,

și apoi să ne-nșelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinți,

să ignorăm influența exercitată în psihicul nostru

de complexul lui grozăvești.

primăvara privește galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon și de ioni,

să ne cunoaștem mai bine, melcule, zice,

să ne îmbrățișăm, depoule, hârțiuto, tomberonule …

iar noi la țâșnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă

chiar lângă policlinică, și până și copacii

miroseau a dentist.

3 min citire

Mai multe de Mircea Cărtărescu

Vezi toate poeziile →
Mircea Cărtărescu

într-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;

Citește mai mult
2 min
Mircea Cărtărescu

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Citește mai mult
2 min