— Mircea CărtărescuNingea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe, steluțe, steluțe în genele ei.
Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.
Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.
Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.
Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea ma ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...
Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi
dar lăsați-o baltă, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!
Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanță.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșului.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →Mircea Cărtărescu1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
Mircea Cărtărescuprieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
Mircea Cărtărescuzveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
Mircea Cărtărescuîntr-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
Mircea Cărtărescuîntr-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Mircea CărtărescuCând am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.