Singurătatea

Adorm adanc Bucegii, și Noaptea-i netezește,

Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.

Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,

Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare

Și darele de ceață, ca niște serpi, la poale

Se duc pe nesimțite și curg în depărtare

Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată

Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.

Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,

Și cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,

Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,

Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,

În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...

Ascultă-n fund moliftii vibrând ca niște clape.

Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,

Cu lebăda pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,

Și de urât tot timpul ea singură își ține ...

Din când în când tresare și șade ... parc-așteaptă

Dar, nimenea nu vine!