Specific românesc

Ce românești sunt astăzi căsuțele din Șchei!...

Sunt vesele și albe și curate -

Și totuși, altădată, ce triste și-ncruntate

Te-ntâmpinau aceste căsuțe strămoșești,

Prin care țărăncuțele minore,

De teama slujitorilor domnești,

Își ascundeau panglicele lor tricolore,

Căci zbirii stăpânirii din cetate,

Când năvăleau în Șchei să-și încaseze birul,

Le despuiau de salbe,

Inele

Și cercei;

Și le-aruncau pe toate, aproape goale,-n ploaie,

Ca să-nmulțească crucile din cimitirul

Bisericuții Sfântul Niculaie...

Așa era pe vremea-aceea-n Șchei

Când zbirii stăpânirii din cetate

Vânau doar pungi de aur

Și... femei...

Dar bunul Dumnezeu, care veghea

Cu ochiul său triunghiular de peruzea,

S-a mâniat de-atâta răutate...

Și-atunci, toți zbirii din cetate,

Cât ai clipi din ochi, au dispărut

Brașovul n-a mai fost cetate

Și-n Șchei dreptate s-a făcut -

Dreptate sfântă, pentru lumea toată -

Așa cum nu se mai făcuse

În Șchei de nimeni... niciodată...

Dar dacă atunci, în Șchei, s-au petrecut

Minunile pe care le-ați văzut,

În Șchei rămâne totuși și astăzi, neschimbat,

Un nume vechi,

Un nume de mare Împărat,

Pe care, Dumnezeu chiar - dacă-ar vrea

Să-l schimbe -

Dumnezeu nu l-ar schimba!...

De-aceea "Împăratul Solomon"

Din firma cârciumii cu-același nume

A renunțat la sceptru și la tron

Și-n cârciuma din Șchei, plină de lume,

Înveselește și-astăzi la fel ca-ntotdeauna

Perechile de tineri - drumeți îndrăgostiți -

Clienți care se-mbată cu bere și cu glume,

În timp ce lăutarii le miorlăie-n urechi

Refrenul nou al unei romanțe de sezon,

Ce nu-i decât refrenul romanței foarte vechi,

Pe care-o știți cu toții -

Romanța vieții noastre,

Cu "banca solitară".

Cu "brazii"

Și cu "luna"!...