— Vasile VoiculescuȘtiu de ce ești albă și nepăsătoare ...
Carnea ta e suflet înghețat; de ger,
Aburii stau încă și ninsoare
Toata dimineața zilei lui prier.
Gerul dimineții și-al copilăriei
Dăinuiește-n tine, dezmorțit puțin ...
Sânii duri, doi turturi, spun din crețul iei
Prourul vieții rece și senin.
Carnea ți-e de suflet, sufletul de carne,
Unul și același sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheața să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet înca trup!...
Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleșită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-vă sufletul înapoi ...
Izvorăsc din carne sufletele oare?
Știu atât, că dacă astăzi ești de stei,
Carnea-nduioșată și-atotștiutoare
Îți va face-un suflet din topirea ei.
Mai multe de Vasile Voiculescu
Vezi toate poeziile →Vasile VoiculescuMă lupt să scap iubirea de pătimașul trup, Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura, Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup,
Vasile VoiculescuNu-ți spun nici un adio cum n-ai mai exista... Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ți-am supt adânc esența și te-am golit de tine...
Vasile VoiculescuVrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate... Și nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, În tot ce este-n mine duh de eternitate,
Vasile VoiculescuMereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-s neștire, Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Vasile VoiculescuTe mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă, Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie,
Vasile VoiculescuDin clarul miez al vârstei râd tinereții tale, Trufașa-ți frumusețe în față o privesc Și ochilor tăi, aștri tulburători de cale,