— Mircea CărtărescuToamna cu luna
când porți peste pulovar o niciodata căptușită cu totdeauna
când știi că ai mai iubit și ai să mai iubești
printre taxiuri nefirești.
Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când știi că nimic nu durează
când până și vitrinele graseiază
și vocea le tremură, și serviciile de porțelan se fac zob.
Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de șurubelnițe hohotește
când mașina de spălat cu ochiul rotund
și coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc și cad de pe ramura minții mele
și toamna de vermut se crede tânără uneori...
Noi n-o să mai ținem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem fețele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
și n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e așa de clar lucrul asta acum.
Iar viețile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...
Toamna cu luna
aș vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
și să ne ningă frunzele-ngălbenite.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →Mircea Cărtărescu1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
Mircea Cărtărescuprieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
Mircea Cărtărescuzveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
Mircea Cărtărescuîntr-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
Mircea Cărtărescuîntr-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Mircea CărtărescuCând am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.