— Mircea CărtărescuNiște grăsane se uitau la mine
și atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în mașina 109 în drum spre slujbă.
firește impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam și zâmbește.
dar eu mi-am amintit de tine și, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacție necontrolată.
m-am trezit dimineața încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
și mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri și-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri și iar blocuri.
am zâmbit și am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărțat
și eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoțofenite
și tipi la costum...
noi parcă eram picați de la Woodstock,
la școala directorul m-a luat în primire și secretara
m-a amenințat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simțit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu fața la tablă.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →Mircea Cărtărescu1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
Mircea Cărtărescuprieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
Mircea Cărtărescuzveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
Mircea Cărtărescuîntr-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
Mircea Cărtărescuîntr-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Mircea CărtărescuCând am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.