— Mircea Cărtărescuun timp am fost atât de apropiați amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
și visam visele tale
și când tu îți mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam fețe - fețe...
un timp am fost atât de fericiți amândoi
încât stăteam la facultate în aceeași bancă
și fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
și apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri și doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci și patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în fața noastră
și spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
și îți cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...
dar s-a sfârșit, s-a sfârșit! de-acuma cu care amant
te mai împleticești pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existență decentă.
vreau să-ți mai spun
că aseară s-a prăbușit de singurătate
romarta copiilor.
Mai multe de Mircea Cărtărescu
Vezi toate poeziile →Mircea Cărtărescu1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetiță
Mircea Cărtărescuprieteno, dormi liniștită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul
Mircea Cărtărescuzveltă ca o pipetă trece pe bicicletă fata cu șosete de diamant.
Mircea Cărtărescuîntr-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie se confesă mușamalei și borcanului de muștar
Mircea Cărtărescuîntr-un târziu am încercat să-ți dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deșurubat capacul microfonului și am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
Mircea CărtărescuCând am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..." De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.