Alea jacta est

Am plecat...

Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te aștept".

Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare

Și-am pășit cu majestatea ultimului înțelept

Pragul vechilor legende

Mâzgălite la-ntâmplare

Pe un colț de pergament!...

Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porți,

Și-astăzi rătăcesc în golul dintre soare și pământ...

Și ce-ncet mă duce vântul -

Parcă-ar duce la mormânt

Cel din urmă mort al lumii,

Cel mai singur dintre morți.

Mă-nfășor în atmosfera cimitirelor din haos...

Câte sunt?...

Nu le știu decât noctambulii

Și poeții -

Cei ce n-au avut nici minte,

Nici credință,

Nici repaos,

Nici răbdarea să-și aștepte termenul obștesc al vieții.

Mă-nfășor în rozul-verde,

În albastrul-violet,

Și în aurul din soare,

Și-ntr-o clipă mă preschimb

Într-un nimb enorm -

Un nimb

Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.

Mă topesc cu amintirea unei vieți trăite-n somn,

Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrățișări,

Și din cele două forme -

Cea de azi

Și cea de ieri -

Mă-ntrupez în al veciei și-al imensității Domn!...

Da...

Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit -

Celor ce plutesc pe mare,

Celor ce plutesc pe vânt,

Celor ce plutesc în versuri,

În coloare

Și în cânt.

Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...

Da...

Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit.