Balada munților

I

S-au ivit pe rând în soare,

Jos, la capătul potecii,

Turma albă de mioare,

Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.

Sub poiana din Fruntarii,

Zăbovește-n deal la stână

Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare

Și tot leagă și dezleagă,

Cumpănește pe samare

O gospodărie-ntreagă:

Maldăr de tărhaturi grele

Cu desagi, căldări și pături,

Că de-abia pot sta sub ele

Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,

Peste frunte mâna-și duce.

Se ridică-n două rânduri

Și domol își face cruce.

Apoi cată lung spre creste

Și spre țarcurile goale...

Și convoiul, fără veste,

A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.

Ploaia parcă stă să-nceapă.

Printre brazi coboară vântul

Ca un foșnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multe

Baciul stă și nu-și dă seamă

C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,

Merg tăcuții lui prieteni

Prin sălbatice pripoare,

Pe sub poale verzi de cetini,

Pe potecă fără soare,

Ori străbat în pas alene

Luminișuri fără flori,

Singuratice poiene

Cu mesteceni visători...

Rar trezesc în a lor cale

Câte-o piatră sub copită.

Iar când drumul se prăvale

Jos, la coastă povârnită,

Calcă baciul ca pe gratii

Și-i strunește blând cu gura:

- Cătinel, feciorii tatii,

Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă

Pleacă toamna de la stâni,

De rămân pustii în urmă

Munții singuri și bătrâni.

Astăzi ca și-odinioară,

Cât s-afundă-n vreme anii,

Ei văzură cum coboară

Pe cărări de plai ciobanii,

Când pe soare, când pe ploaie,

Vreme multă, fără număr,

Cu căciula lor de oaie

Și cu sarica pe umăr,

A' trecutului vii moaște

Peste care vremea crește, -

Culmea verde mi-i cunoaște,

Stânca sură mi-i iubește...

Iar în urma lor, pe sară,

Astăzi ca și alte dăți,

Lungă liniște coboară

Peste mari singurătăți.

Toamna cu-a ei albă frunte

Și cu galbenii-i conduri

A lăsat argint pe munte

Și rugină pe păduri.

La răspântii crește stogul

De foi moarte de curând.

Strigă-n vale Topologul,

Și-a lui larmă, când și când,

Ca o voce omenească

Până sus pe culmi tresare,

Preajma mută s-o trezească

Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă

Poala norilor pe munte.

Vin din iarna-ntunecoasă

Zile lungi cu ploi mărunte.

Neguri dese-ncep să cadă,

Se târăsc în jos pe plai.

Pe păduri se strâng grămadă

Falduri albe de buhai.

Brazii stau în nemișcare,

Printre ramuri ploaia pică, -

Nici o creangă nu tresare,

Nici un zbor de păsărică.

Numai ferigele ude,

Putregaiul și bureții

Își trimit miresme crude

În desimea groasă-a ceții.

Trunchiuri strâmbe, răsturnate

Scorburile și buștenii

Cu-a lor cioturi, pe-nserate

Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.

Speriat, dintr-un hățiș

Pui sfios de căprioară

A ieșit la luminiș...

Cu blănița zgribulită

Stă și-ascultă nemișcat...

Vremea pare-ncremenită...

Brazii fruntea și-au plecat,

Spăimântați, ca pentru rugă:

Colo-n fundul curmăturii,

Dormitând pe-o buturugă

S-a ivit Muma-Pădurii...

Dar nu-i nimeni să-i zărească

Trupul hâd și deșirat,

Fața galbenă de iască,

Nasul - ciot de brad uscat.

Nici nu vede, nici n-aude,

Doar își scutură pe-o mână

Părul ei de vreascuri ude,

Fruntea plină de țărână.

Și cum stă cu ceața-n spate

Istovită lângă trunchi,

Rădăcini și crengi uscate

Îi atârnă pe genunchi.

Negurile-i sug puterea.

Ochii-i nemișcați și suri

Cheamă noaptea și tăcerea

Din adâncuri de păduri...

III

Și se duc pe nesimțite

Nopți pustii și zile reci,

Cum s-adună, putrezite,

Frunze moarte pe poteci.

Colo sus, culcat pe-o rână,

Stă Negoiul mohorât

Cu-a lui negură bătrână

Care-i ține de urât.

Fulgii-ncep apoi să cadă.

Firea-și doarme somnul ei

Amorțită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,

Când cobori de la povarnă

Printre plopi subțiri și rari,

În senină zi de iarnă

Vezi departe munții mari

Cum își zugrăvesc în soare

Piscuri vinete spre cer,

Povârnișuri sclipitoare,

Brazi împodobiți de ger,

Atârnând ca niște salbe

Pe grumajii lor de stânci,

Peste plaiurile albe

Și prăpăstiile-adânci.