Blesteme

(Tudor Arghezi)

Usure, prin lesia diminetii,

La ceasul cînd se iscă precupetii,

Am fost lovit din trecere o babă

Ce se ivise-n calea lumii, slabă.

Gîndul, rămas în urma mea,

O a ghicit zicînd pre ea:

În două surcele de vreasc să se facă

Picerele tele, făptură buimacă.

Presni-ti-ar timpanu,

Să n-auzi cînd trece traivanul.

Să uiti la cetanii tipicul

Si psalmii în zi de Crăciun.

Să n-ai după masă tutun.

Să-ti pută buricul.

Vedea-te-as în vreo fituică

Pus cu litere de-o schioapă.

Curge-ti-ar pe-o nară tuică,

Pe cealaltă numai apă.

Lăuda-te-ar Bogdan Duică

Si pupa-te-ar Popa Iapă !

Răstoarne-se cerul, să-ti cadă-mprejur

Tăria sfărîmată în cioburi de-azur.

Pornească-se vîntul, cînd somnul începe,

La să-ti necheze o mie de iepe.

Stihia, deasupra, să macine-n guse

Ninsori de funingini si ploi de cenusse.

Să latre la tine căzut în noroi

Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.

La urmă si muntii, sculati în picioare

Cu labele-n solduri porinind fiecare,

Pe crestet să-ti calce, făcîndu-te turtă,

Să nu se cunoască genunchii de burtă.

Pe tine, jivină de mare valoare,

Te blestem s-adormi de-a-n picioare

Si cînd vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,

Să-ti fete un soarece-n palmă.

La fund, călimara apropae uscată

Să aibă si-o muscă-necată

Si, stropi de cerneală zvîrlind pe hîrtie

Penita crăcită să nu vrea să scrie.

Un dinte să-ti crească, de cremene lungă

Întors către lume să-mpungă,

Iar altul, de cocă si moale, atins,

Să-l simti că te doare-ntr-adins...

La urmă, o droaie de tipuri nefaste,

Profund imbecile si vag pederaste,

Să-ti strîmbe-n nestire tinuta si graiul,

Si-n uliti să crească alaiul

Vîrtej petrecîndu-te-n cale

Păcate, măscări, osanale.

Iar tu, piază rea,

Nu te depărta

De prin preajma sa.

Dă-i în ochi albeată,

În păr mătreată,

În nas roseată,

În inima un ceas rău,

În piept o scoabă

Si-n pat o babă.

Fă din el păpuse,

Să-l strivească-n use

Fată jucăuse:

Să-i smulgă urechea si tîtele

Să-i curgă prin coate tărîtele,

Stuchi-l-ar mîtele !