Mihai Viteazul si Turcii

(Dimitrie Bolintineanu)

Ostile păgîne pasă la hotare.

Mihai-Vodă sade la o masă mare.

Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,

Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc.

- Padisahul nostru m-a trimis la tine

Să-i plătesti tributul ce i se cuvine !...

Mihai-Vodă tace. Oaspeti, mare-mic,

Cu onor din teacă spedele-si ridic.

Luna varsă raze dulci si auroase,

Căpitanii-si scutur coamele pletoase.

Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică

Rumenă, suavă ca o zambilică.

Sub hlamidă-i salta rotungioru-i sîn,

Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,

Părul pe-a ei frunte joaca gratios,

Ochii cu tristete cat-acum în jos:

- Unde este timpul cel de altădată

Cînd Mihai Viteazul stia să se bată ?

Cela ce-n primejdii stă si se gîndeste

Inamicii tării jugu-i pregăteste.

Pentru tron, mărire, dulcea-i sotioară

Gata-i să se ducă si-n locu-i să moară !

Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,

Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.

Du-te, mori in luptă, dulcele meu mire,

Că de nu esti vrednic, plec la mănăstire !

Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată

Si spre sol întoarce fata-i gîndurată:

- Mergi si spune celui care te-a trimis

Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.

Au voiesti pe tară biruri noi a pune ?

Au vrei să iau pielea de pe Natiune ?...

Padisahul vostru, fără de-ncongior

Vrea să nimicească p-acest brav popor.

Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,

Decît cu rusine, mic si atîrnat !

Si zicînd aceasta, ia o bardă-n mînă,

Iute strînge-n juru-i armia română

Si cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,

Sfarmă si respinge armia turcească.

Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,

A căzut în apă si-a pierdut doi dinti.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,

Naltă-o mănăstire si trei parastasuri !