Celei mai aproape

De ce-ți sunt ochii verzi -

Coloarea wagnerianelor motive -

Și părul negru ca greșeala imaculatelor fecioare?

De ce-ți sunt buzele pătate de violete trecătoare?

Și mâinile de ce-ți sunt albe ca albul tristelor altare

Din Babilon,

Și din Ninive?

De ce, când plângi,

În plânsu-ți moare o-ntreagă lume de petale

De trandafiri,

De chiparoase,

De nuferi albi

Și crizanteme?...

De ce, când plângi,

Cu tine plânge tristețea blondelor opale,

Iar torțele aprinse-n umbra castelelor medievale

Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...

De ce, când cânți,

Cu tine cântă un infinit de armonii

Ce năvălesc tumultoase

Din golul zărilor,

Din astre,

Din zborul păsărilor albe,

Din fundul mărilor albastre,

Din lumea morților,

Din lumea părerilor de rău târzii?

Și când stai ochi în ochi cu-amanții - poeți

Ce-ți cântă ochii,

Părul

Și buzele -

Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,

Când in penumbra violetă a trioletelor apuse

Pui într-o cumpănă Minciuna

Și-ntr-altă cumpănă-Adevărul,

De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeți,

Și-i strângi cu sete

În palme capul,

Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,

Și dinții tăi

De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive

Asiriene,

Din poemul trăit de sfintele poete

În noaptea-altarelor păgâne

Din Babilon

Și din Ninive?...