Îndrăgostit de București

Nu știu de ce, pe cât m-afund în viață

mă simt atras de fleacuri omenești,

și-mi place-n anotimpul de vacanșă

să-ntârzii, să rămân în București.

De el ne-am săturat, dar el ne place,

el e un prag lovit să vezi alt prag,

și-acum, când sunt sătul de locul zilnic

mă simt golit și-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenșa

și-am s-o mai bat atât cât voi trăi,

spre un Olimp ascuns pe orice stradă

în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii

și au trecut aiurea anii mei

aici copiii mi-au venit la viață

și am născut și-am îngropat idei.

La București, copilăria toată,

visam s-ajung să pot și eu vedea

celebrii câini ce au covrigi în coadă

și să-ntâlnesc și eu pe mama mea.

Eu vara aș iubi-o pe orbește,

dar simt că toamna-i anotimpul meu,

când frunze și lumini pe bulevarde

mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere

și oamenii romanțe triste vor,

și-n curți se face vin din must de struguri

și toți bucureștenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut

și să-l găsesc întodeauna treaz,

nu este el cel mai frumos din lume,

dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în țară

și să ciștig aripi dumnezeiești,

să pot gusta melancolia toamnei

în fiecare colț de București.

3 august 1989