Lauda cuceritorului

O! tu, care-ai mânat barbare gloate

Ca să sfărâmi împărății bătrâne

Și-ai câștigat izbânzi nenumărate;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne

Ai pângărit râzând altare sfinte

Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne,

Când jefuind regeștile morminte

Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,

Și oaselor bogatele veșminte;

O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna

De năvăliri, de-ai zguduit pământul,

Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul,

L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea,

Precum ți-a spulberat cenușa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,

De ani supuși ce vremea-a spulberat,

Dar umbra ta le mohorăște zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,

Cuprins de flăcări pe căzânde turle,

Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle

Cu spijele se întreceau turbate,

Și-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate,

Vânând călare zimbrul și vierul

Și săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul

În zori, goniți de aspra vijelie,

Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie

Deasupra-ți corbii, și de-atâta sânge

Răsar și astăzi roșii flori din glie.

Dar, îndelung nu ți-a fost dat a-nfrânge

Pe-aceea ce pândise rânjitoare,

La sânu-i rece să te poată strânge,

Și ai pierit, trădat într-o strâmtoare.

Amar te-a plâns, pletoasa seminție

Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ți avuție,

Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,

Ce desfătau posaca ta beție.

*

Sunt seri, spre toamnă,-adânci și strălucite

Ce, luminându-mi negura-amintirii,

Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii

Când cerul pârguit la zări cuprinde

Purpura toată, și toți trandafirii,

Și-n sânge scaldă para ce-l aprinde

De vii văpăi - privind atunci amurgul,

Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Și văd, stăpâne, cum îți arde rugul.

1912