— Mateiu Ion CaragialeDin goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare
Și-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat,
Crunți vânători de zimbri urlând i-au înălțat
O schelă uriașă de prăzi și de odoare.
Și trupuri răstignite, și tigve rânjitoare,
Și prunci zdrobiți, și roabe cu sânul spintecat
Se zbat în gheara morții pe rugu-nsângerat,
Ce-n vârfu-i poartă leșul înțepenit călare.
În purpura înfiptă pe zalele-aurite
Cuceritorul pare, urdiilor cernite,
Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,
Și, ne'mpăcați în juru-i, cu sulițele-ntinse
I-arată către zare pletoșii luptători
Cum ard îngenuncheate cetățile învinse.
1907
Mai multe de Mateiu Ion Caragiale
Vezi toate poeziile →Mateiu Ion CaragialeE-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Mateiu Ion CaragialeMinunea Sfântului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi, străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând,
Mateiu Ion CaragialeDormi dulce somn netulburat În flori și în dantele, Dormi că ți-au pălit mâinile
Mateiu Ion CaragialeSmerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, Trăiește chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, Iar grijile și truda adânc îi au brăzdat
Mateiu Ion CaragialeSufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Mateiu Ion CaragialeIar când, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii Purtându-ți trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt și istovit,