— Mateiu Ion CaragialeTrecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi
El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite;
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,
Îi curge mândrul sânge pe platoșă șiroi.
Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi,
Și când își amintește cum, de păgâni răpite,
Plăpândele domnițe în lanțuri zac robite,
Și cum tăiați pieriră coconii amândoi,
Pe-un mal de râpă calul și-oprește deodată,
Privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată,
Și alba barbă-și smulge și blestemă hain,
Și-amenințând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă,
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin
În valea unde lupta și moartea îl așteaptă.
1904
Mai multe de Mateiu Ion Caragiale
Vezi toate poeziile →Mateiu Ion CaragialeE-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Mateiu Ion CaragialeMinunea Sfântului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi, străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând,
Mateiu Ion CaragialeDormi dulce somn netulburat În flori și în dantele, Dormi că ți-au pălit mâinile
Mateiu Ion CaragialeSmerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, Trăiește chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, Iar grijile și truda adânc îi au brăzdat
Mateiu Ion CaragialeSufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Mateiu Ion CaragialeIar când, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii Purtându-ți trista taină, de gânduri chinuit, Târziu te vei întoarce înfrânt și istovit,