Nobilul viciu

Cetatea peste mine se răstoarnă,

În carnea mea îi simt într-una biciul,

De este vară sau de este iarnă,

Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă

De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,

Orgolioasă, dreaptă sau umilă

Femeia-mi șade veșnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,

Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,

Iubirea pentru-o tristă capră neagră

Din care am facut răsfăț și templu.

Știu că mi-e viața scurtă, știu că moartea

În fiece femeie stă la pândă,

Dar fie de femei umplută cartea

De care viața lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune

Și n-am avut în rest nici un capriciu

Deșertăciune din deșertăciune

Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,

N-am vrut să fiu împerator sub stele,

Femeia care nu se încovoaie,

Am înjugat-o nebuniei mele.

Și am arat cu ea mereu pământul,

Și-am semănat ogoare numeroase,

Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul

Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevărat că am iubit pe una,

E-adevărat tot ceea ce se zice,

Am căutat-o prin neant cu luna

E-adevărat c-a fost Euridice.

E-adevărat că-n geamul meu caisii

N-aveau puterea nici un an să steie

Ca într-un joc de-absurde artificii

Și creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu și-al lumii de aceea,

Motorul meu cuminecat cu biciul,

A fost femeia și-a rămas femeia,

Puterea mea și singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,

Am fost mereu un cuplu în derivă,

Și chiar de nu i-am dat nimic din nume

Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mișcat nici aștri

Și nici pământul sub o-mbrățișare,

Dar lance cand a fost, cu ochi albaștri,

Simțeam că-n ochi privirea ei mă doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,

Să-i pot iubi supremul sacrificiu,

În fața ta, condiție umană,

Femeia este singurul meu viciu.

1984