Romanță fără muzică

Că ne iubim - și-o știe lumea toată -

E-adevărat ;

Dar cât ne vom iubi

Nici noi nu știm,

Nici lumea nu va ști...

Și nu va ști-o, poate, niciodată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ne-am cunoscut în țara-n care-alt'dată

Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,

Într-un amurg de toamnă, orchestrată

În violet,

În alb,

În roz

Și-n bleu.

Și ne-am iubit întâia oară-n parcul

În care Nimfele de marmură privesc,

Cu ochii-ntrebători, către peluza

Pe care-un Zeu își pregătește arcul,

Să-și bată joc de cei ce-l ocolesc...

Și ne-am iubit!...

Ți-aduci aminte?...

Bluza -

Ah!... Bluza ta pe sânu-ți decoltat

Părea un peplum de mătase, sfâșiat

Pe sânul unei Venere ce moare!...

Și ne-am iubit cu-atâta nebunie,

Că statuile albe ne-au privit

Cu ochi geloși,

Iar zeul a-mpietrit

În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...

Și ne-am iubit,

Și-azi toată lumea știe

Că ne iubim...

Dar cât ne vom iubi

Nici noi nu știm,

Nici lumea nu va ști!...