Romanța ultimei seri

Pe buzele-mi roșii port și-astăzi stigmatul

Dezastrelor mute din ultima seară...

Pe buzele-mi roșii - apusuri de vară -

Port urmele luptei pierdută-n palatul

Eternului Mâine

Și fostului Ieri!...

Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...

Vai!... Ultima seară ce trist se sfârșea...

Te văd parcă și-astăzi învinsă,

Culcată,

Pe-aceeași arabă și veche sofa,

Cu pleoapele-nchise,

Cu gura-ncleștată

Și mâinile-n cruce ca două stindarde

Salvate din focul cetății ce arde!...

Sărmană învinsă de însuși învinsul

Voințelor tale...

Supremă chemare

Ce-și pierde zigzagul în gesturi ce mor...

Lumină nocturnă de stea căzătoare...

Pe buzele-mi roșii privește stigmatul

Dezastrelor mute din ultima seară

Și-ascultă-ți a luptei stridentă chitară

Cum plânge,

Și-n urmă, cum moare-n palatul

Eternului Mâine

Și fostului Ieri!...

Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă

Și glasuri de ștreanguri ce scârțâie-n vânt...

Un glas de frânghie și-un glas de aramă

Se zbat împreună,

Și două sentințe

Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:

"Amantul te minte"...

"Amantul te minte"...

Și-n viață, același etern Început

E doar profanarea acelor Sfârșituri,

Trăite

Și-apuse cu cei din trecut!