Balada călătorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlnești o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.

Fug în urma noastră luminișuri sure

Și-n singurătatea care ne petrece,

Peste vârf de arbori, asfințitul rece

Străbătând podoaba crengilor subțiri

Luminează-n aer bolți de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.

Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.

Se ivesc departe măguri de hotar,

Într-un loc se face drum pustiu de car,

Și-o fântână strâmbă pe lumina zării

Pare că sporește liniștea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii

Când alaiul Nopții zboară pe câmpii,

Când singurătatea umbrele-și arată

Și departe-n șesuri Ziua alungată

Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,

Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,

Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit

Peste sâni de gheață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.

Unde ești? Îți pare că trăiești un vis...

Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,

Umbre solitare și necunoscute,

Treci ducând o parte din tristețea lor,

Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.

Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă

Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,

Singur cu povara cugetului tău

Te cuprind deodată lungi păreri de rău

După-o fericire care întârzie,

După câte n-au fost, dar puteau să fie,

După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezești când luna

Luminează somnul unei lumi din basme,

Iar omătul umple noaptea de fantasme.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlnești o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!