Balada unei stele mici

Ții minte tu, iubita mea,

O noapte de argint în care

Mi-ai arătat pe cer o stea

Din Carul mare?

Cu fața-n sus spre Dumnezeu,

Lăsându-ți capul să se culce

Pe brațul meu,

Te legănam, povară dulce.

Deasupra noastră, un castan

Cu frunze pudic răsfirate

Pentru-a servi de paravan

Iubirilor nevinovate,

Tinzând o ramură-n zadar

Ca să ne apere de stele,

Fusese martor ocular

La toate cele.

Și nu mi-ai spus atunci nimic,

Dar când mi-am coborât privirea,

Un deget mic

Mi-a arătat Nemărginirea.

Un strop de-argint a lunecat,

Și, cu paloarea-i siderală,

Pe cerul negru a-nsemnat

Un fir subțire de beteală...

Ții minte ce fior străin

Trecu atunci, din constelații,

Prin bluza ta de crepe-de-Chine

Cu aplicații?

Ce vești din cerul depărtat

A nins pe fruntea ta zenitul?

Ce gânduri tainice-ai schimbat

Cu Infinitul?...

Sclipind departe, prin frunziș,

O stea smerită și albastră

Sta singuratică, pieziș

Deasupra noastră.

Și ca un spin,

Cu raza-i rece și subțire,

Mi-a strecurat un gând străin

În visul meu de fericire.

Zicea: - Sub cerul vast și mut

V-a aruncat aceeași soartă

Pe-un strop de lut

Ce-n învârtirea lui vă poartă.

Sărman atom sentimental!

Nu știi tu oare

Că viața voastră-i colosal

De trecătoare?

Zicea: - Mă mir că te-ai gândit

Să-mi cânți o odă.

De când poeții s-au prostit,

Amorul nu mai e la modă.

Oricum, voi sunteți prea mărunți

Și eu, prea mare...

N-ar fi mai bine să renunți

Și să vă duceți la culcare?

Că nu există pe pământ

Mai venerabilă manie

Decât - sub stele jurământ

Pe veșnicie.

Și nu există-n univers

Mai mare crimă

Decât - la coada unui vers -

Să pui o rimă...