Făcătorii de case

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,

Mi-e dor de-o casă care nu există,

Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,

Cu cer în cer și-n gard cu-o fântânea.

Ea nu se află azi în nici un sat,

O rezidesc din lacrimi și neștire,

Mi-e dor de casa mea din amintire,

Care-a plecat și ea, când am plecat.

Bătrânii mei se află în pereți,

Sau vitele îi calcă în copite,

Mi-e dor de casa mea pe negândite,

Mi-e dor de dorul fostei mele vieți.

Băiatul meu zidește el, acum,

Nălucă-nlăcrimatei sale case,

Un pumn de var în zid și altu-n oase,

Stau, el și casa, în același fum.

Și iată-l, pune mâna pe pământ,

Și nu se joacă, stă și se ridică,

Și cărnii mele i se face frică,

În clipa când atât de-aproape-i sunt,

Încât băiatul meu și-al nimănui,

Iubindu-și fiul și uitându-și tatăl,

Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,

El mă zideste-ncet în casa lui.

Și carnea mea, fiindu-i dor mereu

De-o casă ca un fulgerat de apă,

Tărână e și viața mea e groapa

Lângă-nălțarea lujerului meu.