Iubiți-vă pe tunuri

Mă voi feri ca de foc de pericolul

Că dragostea să devină

Obiect al meditației,

Al speculației,

Al filozofiei.

Ferească Dumnezeu

De acea dragoste retorică,

În stare să ucidă

Numai eroii

Pe scenele de scândura uscată.

Alt fel de dragoste am trăit eu

În zilele și-n nopțile vieții mele.

Am fost devorat,

De patimi reale,

Și nici un regizor

Nu mi-a putut iscăli pieptul

Cu biata lui cerneală roșie,

De care s-au învrednicit toți actorii.

Eu însumi am ceva teatral

În ființa mea.

Dar eu nu sunt actorul,

Eu nu sunt regizorul,

Eu sunt autorul

Tragediei pe care o joacă atâția.

Adolescenți și adolescente

Se vor regăsi teatral

În poemele mele de dragoste

Pe care le restitui lumii

Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd

Și nu pot.

Căci nici o boală nu devine

Mai mică în tine

Dacă se molipsesc și alții de ea;

O, dragostea mea devăstătoare,

Câți tineri își vor face iluzia

Că-i poți salva când te vor ciți

În cuvintele mele.

Nu există propriu-zis experiență umană,

Nimic nu e valabil decât o singură dată,

Ca o seringă în vremea modernă.

Totul se aruncă după folosință,

Înclusiv dragostea unui poet

Citită în cărțile lui.

Nici Biblia nu folosește,

Nici Biblia n-are un conținut exemplar,

Experiența din Cântarea Cântărilor

Se pierde ca un proces verbal de ședintă,

Nu e nimic de făcut,

Nu e nimic de ales

Din toate acele cuvinte,

Decât plăcerea estetică.

Eu simt autorul tragediei,

Eu declam împreună cu actorii,

Eu fac fibrilație la inimă odată cu regizorii,

Eu aplaud și huidui împreună cu spectatorii,

Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului

În acest final de veac

În care dragostea

A ajuns atât de prost vandabilă.

Se joacă, dragii mei,

Tragedia dragostei

În fața scaunelor goale.

Murim și nimeni nu se uită la noi,

Actorii turbează pe scândura goală

Și poate ca de-atâta singurătate

În sălile în care joacă

Ei încep să ia în serios

Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,

A trebuit să vi le spun

Gelos pe Shakespeare,

Care a avut răbdarea

Să-și omoare toți eroii,

Stiind

Că vă fi absolvit de marea lui vină

Pentru că, între timp, oricum,

Toți aveau să moară,

De moarte firească.

Dar eu sunt poet liric,

Eu încă n-am deprins învățul

De-a pune la persoana a treia

Ceea ce devoră persoana întâi.

Și de-atâtea ori am simțit nevoia

Să mă salvez cu un plural al majestății

Și n-am putut și unii dintre voi

Au numit, prostește,

Această care mi s-a întâmplat,

Egoism.

Și nici nu am blestemată

Răceala de cuget

A șefului de cadre

Care iubește-n taină,

În vreme ce acționează

Cu dosare și referințe de tot felul

Împotriva tuturor iubirilor și a tuturor celor

Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect

Aproape clasic,

În romantismul ei

Desuet și expresionist.

Iubesc

În numele tuturor umilințelor,

Și al tuturor așa-ziselor faradelegi pedepsite

De legi fără de lege.

Vai mie, autor de tragedii,

O s-ajung exemplar, o să se predea

Lecții de literatură universală

Pe textele mele,

Biată autopsie,

Vinovată și impudică autopsie,

Câti din voi, care vă veți supăra pe copii voștri

C-au luat note mici

La lecția "Poezia lui Adrian Păunescu",

N-ați fi azi în stare

Să mă ucideți

Pentru poezia de dragoste

La care nu copii voștri, ci voi ați putea rămâne repetenți.

Vă voi trece clasa,

Pe voi și pe femeile voastre,

În fața cărora îngenunchez

Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi

Și pentru misteru1 care ne leagă.

Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,

Veți supraviețui în poezia mea,

Și poate mai mult în pozia mea de dragoste,

Care nu e reglementată

Prin hotărâre a Consiliului de Miniștri.

O, bieții mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste

Și știu că n-am nici o șansă

În timpul vieții mele.

Sunt făcut să par altceva,

Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,

Teatral uneori,

Pentru că-n clădirea teatrului nostru

A ascuns armata

Toata muniția, toate drapelele.

Teatral uneori

Pentru că în orașul nostru

Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeți

Întrucât primaria e plina de funcționari.

Teatral, teatral, într-adevăr,

Și rugindu-vă,

Implorindu-vă,

Ordonidu-vă:

Pace și dragoste

Și dacă sunt pe lume și dragostea, și pacea

Va fi și Truda de-a le păstra.

Bucurați-vă că mai aveți

Poeti din acest os,

Păsări de această marcă,

Împulsuri în această direcție.

Bucurați-vă, bucurați-vă, plângând,

Că în vreme ce voi mă credeați surghiunit

În sintaxa unei singure orientari,

Să lucrez ca orbetele

Pentru infățișarea voastră festivă,

Eu iubeam și scriam

Poezie de dragoste.

Iar pe voi, frații mei tineri,

Pe voi, care mă veți ciți crezând

Că veți avea ceva de învățat din poezia mea de dragoste

Vă rog, nu pariați prea mult

Pe această iluzie.

Nimic nu se învață de la nimeni

Până când nu înveți acel lucru

Din propria ta experiență.

Voi mă veți iubi

Abia după ce

Veți ajunge-n situația mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,

Poezia mea de dragoste nu e inițiere,

În versurile mele nu veți găsi

Descrise somptuos

Pozițiile dragostei

Ca-n manualele de pornografie indiana

Sau chiar daneză.

O, nu. Toată poezia mea de dragoste

E o imensa vatră de cenușă

La temelia unui rug

Ce arde încă.

Luați această carte-n mâini,

Această machetă a unui teatru tragic,

Iubirea e tragică.

Pentru că iubirea e moarte,

Iubirea e tragică

Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,

Măreață cum e

În scriitura pe care au învățat-o,

Dar abia așteaptă să coboare

Dupa ce și-au îmbrăcat hainele de stradă

În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor

Iubire de oameni.

În sală pe fiecare-l așteapt-o femeie,

Undeva, la balcon, o fată pură plânge,

Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,

Se sărută pe scenă cu o actriță.

Vai, eterna contradicție

Dintre artă și viață!

Nu vă luați după spusele mele, ci după cele scrise

Citiți cartea mea

Când viața v-a obosit de-ajuns într-o zi,

Eu nu am pretenția să vă învăț nimic,

N-am decât orgoliul de-a mă alatura

Cu toată cenușa distrugerii mele

Cenușilor voastre,

Căci fiecare dintre voi

E un cuplu

De la care ar putea începe

Iarași BR> Lumea.

Și când veți vedea

În fața ochilor voștri arzând de iubire

Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă

Câmpiile și fabricile,

Oamenii și munții,

Păsările și peștii,

Bibliotecile și spitalele,

Mormintele și bisericile,

Nu pregetăți, aruncați-vă hainele de pe voi,

Îmbrățișați-vă, sărutați-vă,

Și pentru că pământul e rece,

Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,

O, voi, tineri ai planetei mele

Convulsionată de-atâtea arme,

Sub ochii holbați ai armatelor,

Sfărimând ochelarii grețoși ai generalilor,

Fără nici o rușine,

În numele singurei religii care ne unește,

Credința în continuitatea speciei umane,

Iubiți-vă,

Iubiți-vă pe tunuri!

Concediați tunarii

Și dezamorsați obuzele

Și dați-ne acest prim și netrecător

Semn al păcii universale.

Iubiți-vă,

Iubiți-vă pe tunuri!

Iubiți-vă până le veți hodorogi,

Până le veți scoate din funcțiune,

Iubiți-vă aruncând din mâini

Tot ce vi se-ntâmplă s-aveți în mâini,

Actele voastre, banii voștri, oglinzile,

Chiar și această carte care nu are decât meritul

Că aparține unui om

Care în viața lui, deși n-a avut norocul

Să facă dragoste pe nici un tun,

Când n-a dormit și n-a scris,

A iubit

Cu disperarea condiției umane,

Cu lacomia venitului de pe front,

Cu grija medicului

Și cu dăruirea muribundului.

Facă-se profeția mea,

Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor

Iubirea pe tunuri!