Poetul

Aș sta, așa cu fața-n sus,

Lovit pieziș de vreme

Și-ncet ca un izvor supus

Ți-aș murmura poeme.

Și patul de sub șira mea,

Podeaua care-l ține,

Cu timpul s-ar dărăpăna

Și-n casă-ar fi ruine

Și peste molcomul prăpăd

Peste privirea-mi oarbă

Cu gura începând să vad

Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet

Ce știe doar să cheme,

Ți-aș mai încredința încet

Mistere și poeme.

Albitul firii mele os,

Schiloada chipăroasă,

Lovit de pietre dureros

Și mărunțit de-o coasă.

Ar face gura și-ar sopti

Despre ce e și nu mi-i

În veacul de schizofrenii

Pân-la sfârsitul lumii

Și dacă varul cel nestins,

Ce-i una cu folosul,

Cu cinic urlet dinadins

Mi-ar înghiți și osul,

Eu, tainic, blând și tutelar,

Călcând tăceri postume,

Din toți pereții dați cu var

M-aș reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum

Și moartea mai așteaptă,

Până să-nceapă tristul drum

De dincolo de șoaptă.

Să-ți spun că încă nu-i târziu.

Ruina e departe,

Iar eu cu inima te știu

Pe viață și pe moarte.

Aș sta aici, pe-acest prundiș

Pe care-mi este bine,

Ca vremii, pus hotar pieziș,

Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ

De parcă oase-aș plânge,

Să fiu doar calcar și cuvânt

Și-un ultim strop de sânge.